— Pe scurt. Nu am de gând să cresc copilul altcuiva. Mâine caut o clinică și facem testul ADN.

Anna a simțit de parcă pământul i-ar fi fugit de sub picioare.

— Ce?.. — vocea i-a tremurat. — Vorbești serios? Mark, suntem împreună de trei ani. Nu ți-am dat niciodată vreun motiv…

— Asta vom verifica, — a întrerupt-o el cu un zâmbet strâmb. — Dacă e copilul meu, nicio problemă. Voi fi tată, așa cum trebuie. Chiar îmi voi cere scuze. Iar dacă nu…

Nu a mai continuat, dar Anna a înțeles totul.

*

Telefonul de pe noptieră a vibrat. Anna a aruncat o privire — din nou mesaje de la el.
A întins mâna, a deblocat ecranul, iar cuvintele trimise încă din noapte, când plângea cu fața afundată în pernă, au început să apară unul după altul.

„De ce durează atât?”
„Mama a sunat, întreabă. Când ești gata?”
„Anna, nu cred că după 16 ore încă nu ai născut. Ce spun medicii? De ce taci?!”

Și ultimul, trimis cu șapte minute înainte:

„Sunt jos. Vino la fereastră.”

Anna a expirat încet. Dintr-odată i-a venit să plângă — nu isteric, ci liniștit, fără sunet.
A încercat să se ridice pe coate, dar corpul nu o asculta.

O durea totul. Anestezia trecuse de mult, iar firele trăgeau atât de tare încât până și respirația o durea.

— Doamne… — a șoptit, lăsându-se din nou pe pernă.

Telefonul a sunat. Anna știa: dacă nu răspunde, nu o va lăsa în pace.

— Da… — a spus răgușit. — Mark, salut.

*

— De ce nu ieși? — nici măcar nu a salutat-o. — De câte ori trebuie să-ți spun? Citești și nu răspunzi!

— Mark…

— Sunt sub ferestrele de la etajul doi. Uită-te afară. Arată-mi fiul.

Anna a închis ochii.

— Nu pot.

— Cum adică nu poți?

— Nu pot să mă ridic. Am născut acum cinci ore. M-au cusut. Nu am voie să stau jos, mersul mă doare. Nu pot ajunge până la fereastră.

În receptor s-a lăsat liniștea, apoi Mark a pufnit iritat:

— Altele fac cu mâna. La fereastra de alături e una cu pachetul în brațe. Tu ce ai? Te crezi specială?

— Mă simt rău, Mark. Te rog, nu începe…

— Ce înseamnă „nu începe”?! Sunt tată sau nu? Vreau să-mi văd fiul!
Îți dai seama că stau aici cu flori, ca un prost, și îngheț? Mișcă-te și vino la fereastră!

Anna a cedat — lacrimile au început să curgă singure.
Atât de mult și-ar fi dorit să audă: „Iubito, cum te simți? Odihnește-te. Te iubesc.”
Doar atât — puțină compasiune.

— Nu pot ridica copilul… — a spus încet. — Mi-au interzis să mă ridic până diseară. Du-te acasă, Mark…

*

A închis.

Telefonul a sunat din nou.
Anna l-a întors cu ecranul în jos.

Lacrimile nu se mai opreau. Durea atât de tare încât îi lipsea aerul.
De ce se purta așa cu ea?

O asistentă a intrat în salon și s-a îngrijorat imediat:

— Mămico, de ce plângeți? Haideți, calmați-vă…
Laptele poate să se oprească și bebelușul va rămâne flămând. Vă ajut să vă ridicați — e timpul să-l hrănim. Ce s-a întâmplat?

— Soțul… — a suspinat Anna. — Îmi cere să-i arăt copilul la fereastră. Și nu pot…

Asistenta a făcut un zgomot din limbă, a aranjat pătura și, pe neașteptate, a trecut la „tu”:

— Ce nerăbdători mai sunt unii. Spune-i să deschidă ochii: aici e maternitate, nu circ!
Uite ce mai cere.
Și tu nu mai plânge. Nu merită. Stai întinsă, adună-ți puterile. Acum cel mai important e copilul.

*

Dar Mark nu se liniștea. Mesajele veneau unul după altul.

„Îl ascunzi, așa-i?”
„Arată copilul. Măcar e sănătos?”
„Poate nu e al meu, dacă îl ții ascuns.”
„O femeie normală îi arată soțului primul copil. Tu te ascunzi.”

Annei i s-a făcut cu adevărat frică.
Ce se întâmplase cu el? În trei ani nu fusese niciodată așa.

Ca să-l mai liniștească, în ciuda durerii, Anna a întins mâna spre incubator.

Bebelușul dormea. Mic, roșu, zbârcit, cu un puf închis la culoare pe cap — un nou-născut absolut obișnuit.

A făcut o fotografie. Mâinile îi tremurau, poza ieșise neclară, dar fața se vedea.
A apăsat „Trimite”.

Răspunsul a venit imediat.

„Ce e asta?”

Anna a scris:

„Fiul nostru. Leo.”

*

Mark a sunat pe loc.

— Anna, mă iei de prost?

— Cum adică?

— Uită-te la el. E negru.

— Negru?! — a încremenit ea. — E roșu, abia s-a născut!

— Părul! — a urlat el. — Eu sunt deschis la culoare, tu la fel!
Iar el e ca tăciunele! Cu cine seamănă? Cu vecinul? Sau cu șoferul de taxi?

Anna a simțit cum ceva se rupe în ea.

— Ai înnebunit?! Majoritatea nou-născuților au părul închis! Apoi se schimbă!
Întreabă orice medic!

— Nu mă lua de fraier, — a tăiat-o el. — Nu sunt orb.
Copiii se nasc deschiși la culoare dacă părinții sunt deschiși.
Pe scurt… acum înțeleg de ce nu ai venit la fereastră.

Anna a apăsat încet „închide”.

I-a blocat numărul.

Bebelușul s-a mișcat în incubator și a scos un sunet slab.
Anna, strângând din dinți de durere, s-a ridicat și și-a luat fiul în brațe.

— Nu-ți face griji… — a șoptit, strângându-l la piept. — O să reușim. Noi doi…

 *

După trei zile a fost externată.

Anna a ieșit în hol palidă, cu cearcăne adânci sub ochi.
Asistenta purta solemn plicul cu panglică albastră.

La ușă stătea Mark.
În mâini — un buchet de trandafiri ofiliți.
Fața de piatră.

Lângă el — mama lui, Helen.

— Felicitări! — a spus asistenta puțin prea tare, înmânând copilul tatălui.

Mark a luat plicul cu brațele întinse, fără să-și privească fiul.

Helen a ridicat un colț.

— Ei bine… vom vedea, — a spus rece. — Al cui este, de fapt.

Anna a simțit cum îi îngheață degetele.

*

Și chiar în acel moment Mark și-a ridicat brusc privirea spre ea și a spus:

— Vorbim acasă.

Cuvintele au rămas suspendate în aer, grele ca o sentință.

— Vorbim acasă.

Anna nu a răspuns.
L-a strâns pe Leo mai tare la piept și s-a îndreptat spre ieșire, încercând să nu se uite nici la Mark, nici la Helen. Înăuntru, totul era strâns într-un nod — nu de frică, ci de tensiune. Știa: discuția tot va avea loc. Și va fi grea.

Au mers acasă în tăcere.

Mark conducea nervos, smucind volanul, accelerând și frânând brusc. Anna stătea pe bancheta din spate, ținând scaunul auto.

— Condu mai atent, — a spus ea încet când mașina a luat o groapă. — Transporți un copil…

— Conduc normal, — a mormăit Mark fără să se întoarcă. — Dacă nu-ți convine, mergi pe jos.

Helen a mormăit aprobator din față.

Anna nu a mai spus nimic.

*

Acasă, Mark a intrat primul, a aruncat cheile pe comodă fără să se descalțe.

— E ceva de mâncare? — a strigat din bucătărie.

Anna s-a descălțat încet, a pus cu grijă scaunul auto pe canapea. Leo dormea.

— Nu am apucat, — a răspuns ea. — Am fost trei zile în spital.

— Așa deci, — Mark a ieșit pe hol. — Casă vraiște și frigider gol.

— Mark, — l-a privit drept în ochi. — Spune direct. Ai vrut să vorbim — vorbește.

A zâmbit strâmb.

— Bine.
Mâine facem testul. Am stabilit deja.

— Nu.

— Cum adică nu?

— Mâine nu merg nicăieri. Nu am voie. Am fire. Am un copil de trei zile.

— Deci ai ceva de ascuns, — a intervenit Helen. — Totul se leagă.

*

Anna s-a întors încet spre ea.

— Cine sunteți, de fapt, să decideți în locul meu?

— Sunt bunica, — a tăiat Helen. — Și am dreptul să știu adevărul.

— Adevărul îl veți afla, — a răspuns Anna calm. — Dar nu așa. Și nu pe tonul acesta.

Mark a făcut un pas spre ea.

— Te cam iei prea tare. Locuiești în apartamentul meu.

Pentru prima dată, Anna a zâmbit. Obosită, dar calmă.

— Nu, Mark.
Locuiesc în apartamentul meu.

El a încremenit.

— Ce?

— Apartamentul e pe numele meu. Donație de la tatăl meu. Tu însuți ai spus atunci: „Așa e mai sigur”.

În cameră s-a lăsat tăcerea.

Helen s-a uitat la fiul ei.

— Mark… e adevărat?

— E… o formalitate, — a mormăit el. — Suntem o familie.

*

— Am fost, — a răspuns Anna. — Până la naștere. Până la acuzații. Până la umilințe.

S-a apropiat de canapea și a luat scaunul auto.

— Plec.

— Unde?! — Mark a ridicat vocea. — Nu ai dreptul să iei copilul!

Anna s-a oprit în prag.

— Am dreptul.
Sunt mama lui.
Iar tu, în trei zile, nu m-ai întrebat nici măcar o dată cum se simte.

A tăcut.

— Testul ADN va fi, — a adăugat ea. — Peste o lună. Conform legii.
Dar aici nu voi mai locui.

Helen a ridicat mâinile.

— O să regreți! Vom merge la tribunal!

Anna s-a uitat la ea calm, fără furie.

— Mergeți.
Nu-mi mai este frică.

Ușa s-a închis.

 *

După o lună, testul a confirmat evidența — Leo era fiul lui Mark.

Mark scria. Suna. Venea. Cere scuze.
Helen cerea „întoarcerea copilului în familie”.

Anna nu s-a întors.

A închiriat un apartament mic, a aranjat pensia alimentară, și-a revenit. Învăța să trăiască din nou — cu nopți nedormite, plâns de copil, oboseală… și un neașteptat sentiment de libertate.

Uneori, legănându-l pe Leo, se gândea:
dacă nu ar fi fost acea seară, ar fi continuat mult timp să creadă în vorbe, nu în fapte.

Acum știa cel mai important lucru:

mai bine singură decât lângă cineva capabil să te umilească în cel mai vulnerabil moment al vieții tale.

Leo respira liniștit pe pieptul ei.

Anna a zâmbit.

Făcuse alegerea corectă.