„Am fost un prost, întoarce-te!” — mă implora soțul meu când m-a văzut slăbită.
Dar nu știa că mă mărit… cu șeful lui.

Ușa s-a deschis fără să bată — cu acea obrăznicie nerușinată care fusese mereu semnătura lui. Intra în spațiul vieții mele de parcă ar fi trecut pragul propriului dressing: indiferent, obișnuit, cu așteptarea mută că lumea se va adapta imediat pașilor lui.

— Am nevoie de semnătura ta, — vocea lui Mark, joasă și autoritară, a tăiat liniștea garsonierei mele închiriate ca un cuțit care taie pânza. A trântit o mapă groasă din piele pe masa acoperită de schițele mele și de o ceașcă cu resturi de ceai de plante. Aroma de mentă și roiniță s-a amestecat cu mirosul aspru, străin, al parfumului lui scump.

*

Se purta de parcă nu trecuseră șase luni, ci șase ore din ziua în care degetele lui reci și indiferente îmi înmânaseră un bilet doar dus — din viața lui luxoasă și sterilă în necunoscutul meu. Ca și cum n-ar fi existat amanta lui de douăzeci de ani, cu privirea obraznică, și nopțile mele îmbibate de lacrimi în pernă, în această „vizuină”, cum avea s-o numească imediat.

— Bună, Mark.

Vocea mea a sunat calmă, catifelată și complet lipsită de emoție. Nu m-am întors de la fereastră, dincolo de care soarele de noiembrie apunea încet, colorând pereții de cărămidă ai clădirii vecine în nuanța cuprului topit. Lingurița din ceașcă continua mișcarea ei egală, hipnotică, ca și cum apariția lui ar fi fost doar o mică disonanță neînsemnată în simfonia dimineții mele noi.

— Da, bună. Nu te bucuri? — a pufnit el, iar privirea lui grea, evaluatoare, a început să alunece pe pereți, absorbând fiecare detaliu. Pervazul îngust transformat în masă, plin de cărți de arhitectură și design. Covorul vintage ieftin de la târgul de vechituri. Caietul de schițe în acuarelă. Fiecare impuls nervos al lui striga dispreț.

— E vorba de vechiul credit, — a rostit apăsat. — Avocatul a spus că fără semnătura ta nu se poate.

— Puteai trimite un curier, — am răspuns, întorcându-mă în sfârșit spre el. — Ai fi economisit timp.

— Am vrut să văd dacă mai exiști, — a zâmbit plat. — Până la urmă, sunt responsabil de tine.

Această frază a ars ca altădată — dar nu de rușine, ci de un dispreț înghețat.

M-am ridicat încet de pe taburet. Rochia neagră îmi învăluia ușor silueta, care în șase luni devenise suplă și sigură. Am luat stiloul — un cadou făcut mie însămi.

— Unde trebuie să semnez? — am întrebat rece.

Și atunci m-a privit cu adevărat.

A încremenit.

*

Privirea lui, mai devreme plină de o superioritate obișnuită, s-a oprit brusc, ca și cum s-ar fi izbit de un zid. A alunecat încet — de la tocuri, pe talie, până la fața din care dispăruseră umflăturile oboselii și durerea veche.

Nu a mai văzut-o pe Elena pe care o părăsise.
În fața lui stătea o Străină. Calmă. Puternică. Orbitor de frumoasă.

— Tu… — a înghițit în sec…

— Tu… — a înghițit nodul din gât. — Te-ai schimbat.

Am lăsat tăcerea să se prelungească exact cât să-l facă să se simtă stânjenit.

— Oamenii se schimbă uneori, Mark, — am răspuns calm. — Mai ales când încetează să trăiască în frică.

A zâmbit nervos.

— Ai slăbit… ai devenit frumoasă. Mă gândeam des la tine.

— Mă îndoiesc, — am deschis mapa. — Aici?

A indicat locul mecanic.

— Am fost un prost, Elena, — i-a scăpat. — Presiune, muncă… n-ar fi trebuit să plec așa.

Am semnat documentele.

*

— Amuzant că spui asta tocmai acum.

— Aș fi putut să o spun oricând, — a protestat el.

— Nu. Mai înainte erai sigur că nu voi pleca nicăieri.

S-a lăsat liniștea.

— Ești singură? — a întrebat brusc.

Am zâmbit pentru prima oară.

— Nu. Nu sunt singură.

S-a încordat.

— Te întâlnești cu cineva?

— Mă mărit.

— Cu cine?.. — a pălit.

— Cu șeful tău.

A făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi primit o lovitură.

— Din răzbunare?..

— Răzbunare este să rămâi acolo unde nu ești apreciată. Eu am ales viața.

*

S-a așezat greu.

— El știe… despre noi?

— Bineînțeles. Oamenii maturi nu construiesc viitorul pe minciună.

— Te vei întoarce? — a întrebat în șoaptă.

— Nu.

— De ce?

— Pentru că tu iubești puterea, nu pe mine. Iar eu nu mai aparțin nimănui decât mie însămi.

Am deschis ușa.

— Documentele sunt semnate. Toate cele bune, Mark.

A plecat.

Am închis ușa — fără zgomot, fără dramă.

Și pentru prima dată după mult timp am respirat aerul unei vieți noi,
în care nu mai era nevoie să-mi dovedesc valoarea nimănui.