— În bucătărie am auzit întâmplător cum sora soțului meu m-a numit un „gol”. Dar o singură întrebare, pusă drept răspuns, a făcut-o să izbucnească în lacrimi.

Anna a aranjat cu grijă pătura, acoperindu-l pe Lukas. Fiul ei avea opt ani, dar încă îi plăcea când mama stătea lângă el înainte de culcare — să mai vorbească puțin sau pur și simplu să tacă, până când ziua se dizolva complet în liniște.

În camera copilului lumina blând o veioză de noapte în formă de navă spațială — un cadou de la Daniel de ziua lui.

— Mamă, mâine vine Daniel? — a întrebat Lukas somnoros, fără să deschidă ochii.

— Desigur că vine. A promis să te ajute cu proiectul.

— Mhm… Dar chiar se pricepe la tancuri?

— Daniel citește mult. Bunicul i-a povestit.

*

Băiatul a zâmbit abia perceptibil și a închis ochii.

Daniel — soțul Annei de cinci ani — devenise pentru Lukas un adevărat tată. Îl ajuta cu răbdare la teme, îl ducea la antrenamente, venea la serbările școlare. Nu a împărțit niciodată copiii în „ai lui” și „străini”.

Tatăl adevărat al băiatului dispăruse când Lukas avea trei ani. Pur și simplu își strânsese lucrurile și plecase — la o altă femeie, fără copil și fără responsabilități.

Annei i-a luat mult timp să-și revină după acea despărțire. Lucra în două locuri, închiria un apartament mic. Lukas creștea tăcut, retras, prea matur pentru vârsta lui.

Și apoi a apărut Daniel.

S-au cunoscut întâmplător — la policlinică. Lukas era bolnav, Anna stătea cu el la coadă, iar Daniel a ajutat-o să țină geanta când era pe punctul de a scăpa bonul. Apoi au urmat o conversație, un zâmbet, o propunere de a o duce acasă…

La început a fost doar o cunoștință, apoi — încrederea. Anna nu se grăbea să se îndrăgostească; trecuse prin prea multe. Dar Daniel s-a dovedit a fi răbdător. Treptat, lângă el, a simțit din nou căldură și protecție, de parcă viața îi reda cu grijă dreptul de a respira liber.

După un an s-au căsătorit — modest, fără ceremonie. Doar ei trei și martorii. Clara, sora lui Daniel, nu a venit. A invocat o boală, dar Anna știa — cumnata era împotriva unirii lor.

Considera că fratele ei făcea o greșeală căsătorindu-se cu o femeie cu copil.

Timp de cinci ani au trăit, aparent, fericiți. Dar rămânea o durere — nu aveau copii împreună.

Nu din lipsă de dorință. De la început visau la un bebeluș. Dar anii treceau, iar speranța se stingea.

*

Medicii spuneau că totul este în regulă, că nu există o cauză. Dar rezultatul era mereu același. Fiecare dimineață cu un test și o singură linie devenea o tortură. Daniel nu îi reproșa nimic, o susținea, dar în ochii lui apărea tot mai des o tristețe pe care încerca să o ascundă.

Clara, în schimb, nu-și ascundea iritarea.

Venea rar, dar fiecare vizită devenea o probă de nervi. Vorbele ei sunau aparent nevinovat:

„Când o să aveți, în sfârșit, un copil?”
„Lui Lukas i-ar prinde bine un frățior.”

Uneori — direct dureros: „Poate iei ceva intenționat?”

Anna încerca să nu reacționeze. Credea că, în timp, relațiile se vor îmbunătăți.

În zadar.

În seara aceea, după ce l-a culcat pe Lukas, a ieșit din cameră și a auzit voci în bucătărie. Clara trecuse „doar pentru puțin”. Anna voia să se apropie, dar s-a oprit lângă ușă, recunoscând tonul condescendent.

— Daniel, n-am venit fără motiv. E timpul să vorbim serios.

— Despre ce? — a întrebat el obosit.

— Despre viața ta. Despre ce îți faci singur.

— Clara, iar începi…

*

— Nu, termin. De cinci ani trăiești cu ea. Și ce ai? Nimic.

— Cum adică nimic? Suntem o familie.

— Ce familie? — a râs Clara ironic. — O familie adevărată e atunci când există copii. Iar tu ce ai? Copilul altuia și o soție care nu a fost în stare să-ți ofere un urmaș.

Anna a simțit cum totul i se strânge în interior.

— Nu e vina ei… — a început Daniel.

— Hai, lasă! — l-a întrerupt sora. — Cinci ani, Daniel! O femeie normală ar fi născut deja trei. Iar a ta — niciunul. Nicio sarcină, nicio încercare. De parcă organismul ar fi împotrivă.

Anna s-a lipit de perete. Clara rostea cu voce tare cele mai cumplite gânduri ale ei.

— Clara, nu vorbi așa.

— Și cum să vorbesc? Spun adevărul! Cine e ea pentru tine? Soție? Ce fel de soție, dacă nu poate întemeia o familie? Trăiești cu o femeie cu care nici măcar nu ai un copil comun!

S-a lăsat tăcerea. Doar clinchetul unei lingurițe de ceașcă.

— Ai douăzeci și șapte de ani, — a continuat Clara. — Ești tânăr, ambițios, cu viitor. Orice femeie ar fi bucuroasă să-ți dăruiască un copil. Iar tu îți irosești viața cu o femeie cu trecut și cu fiul altuia.

— Nu vorbi despre ea așa.

— Dar cum? Trăiește pe banii tăi și îi convine! Apartamentul e al tău, totul e al tău. Ea doar profită. Crezi că nu înțeleg? Nu face nimic intenționat ca să rămână însărcinată.

— Clara, ajunge.

*

— Nu ajunge! — vocea cumnatei s-a asprit. — Vreau să-ți deschizi, în sfârșit, ochii! Există fete normale — fără copii, fără probleme. De exemplu Sophie de la bancă: drăguță, bună, visează la o familie. Iar tu tot cu asta…

— Cu asta — soția mea, — a spus Daniel încet.

— Pe hârtie, poate. Dar în realitate? Ce ți-a oferit? Nici copii, nici continuitate. Doar copilul altuia și griji fără sfârșit. Ea e un gol.

Aceste cuvinte au durut cel mai tare.

Anna și-a strâns pumnii până i s-au albit încheieturile. „Un gol” — așa o vedea Clara. O femeie care se străduia, iubea, credea.

— Daniel, îți spun toate astea pentru că te iubesc, — a adăugat sora mai blând. — Vreau să fii fericit. Să ai o familie adevărată. Nu această farsă.

Tăcere.

Doar ticăitul ceasului și ploaia de afară.

— Nici măcar nu se tratează, — a continuat Clara. — Nu merge la medici, nu caută soluții. Îi e comod să trăiască așa. Sătulă, liniștită, fără griji inutile.

Anna și-a strâns dinții. Trecuse prin zeci de investigații, injecții, tratamente. Clara nu știa — sau nu voia să știe.

Și în acel moment Anna a înțeles: dacă acum va tăcea, va rămâne pentru totdeauna, în ochii lor, „un gol”.

A inspirat adânc… și a deschis ușa.

*

Anna a expirat încet și a făcut un pas înainte. Inima îi bătea surd, ca și cum nu ar fi fost în piept, ci undeva în gât. Umilința dispăruse. În locul ei se instalase o claritate rece.

Daniel și Clara s-au întors în același timp. Clara a tresărit — nu se aștepta să fi fost auzită. Daniel a pălit.

— Anna… — a început el.

— Nu acum, — a spus ea calm, ridicând mâna.

Clara a încercat să-și păstreze zâmbetul obișnuit, condescendent.

— Ei bine… deci fără prefăcătorie.

Anna a privit-o atent, aproape calm.

— Spune-mi, Clara, — a rostit încet — tu ești fericită?

Întrebarea a rămas suspendată în aer.

— Ce?.. — s-a pierdut cealaltă.

— Ești fericită? Ai o familie, dragoste, sentimentul de acasă?

— Nu are legătură…

— Are, — Anna a făcut un pas înainte. — Vorbești cu atâta siguranță despre „familia adevărată”. Așadar, tu o ai?

*

Clara și-a strâns buzele.

— Nu trebuie să mă justific în fața ta.

— Atunci de ce ar trebui eu să mă justific în fața ta? — a întrebat încet Anna. — În fața unei femei care nu a trăit viața mea și nu a purtat durerea mea.

Daniel își privea soția fără să-și ia ochii de la ea.

— Ai spus că sunt un gol, — a continuat Anna. — Dar este un gol o femeie care și-a crescut singură copilul, nu s-a frânt și încă știe să iubească?

Clara a întors privirea.

— Sau este un gol cea care intră în casa altora ca să distrugă ceea ce ea însăși nu a fost în stare să construiască?

Vocea Annei era calmă. Și tocmai asta a făcut-o pe Clara să tremure.

— Eu… eu am vrut doar ce era mai bine… — a șoptit ea.

— Nu, — a răspuns calm Anna. — Ai vrut să controlezi. Și să ai dreptate.

Clara și-a acoperit fața cu mâinile. Lacrimile au izbucnit brusc, inestetic, fără control.

— Mi-a fost doar teamă pentru el…

*

— Și mie mi-e teamă, — a spus Anna. — Dar eu sunt aici. Tu nu.

Clara a luat geanta în tăcere și a ieșit fără să ridice privirea.

Ușa s-a închis.

Anna a simțit oboseala — dar fără durere.

Daniel s-a apropiat și i-a luat cu grijă mâna.

— Iartă-mă. Ar fi trebuit s-o opresc mai devreme.

— Important e că ai ales acum, — a răspuns Anna.

— Nu ești un gol, — a spus el încet. — Ești casa mea.

În camera copilului, veioza de noapte strălucea din nou, liniștită. Lukas dormea pașnic.

Și Anna a înțeles: orice s-ar întâmpla mai departe, viața ei nu va mai aparține niciodată cuvintelor altora.