— De ce locuiește mama ta în casa fiicei mele?! Este fără adăpost? — a întrebat mama mea calm, cu un ton aproape glacial.

Klara stătea în bucătărie și privea în tăcere cum mâini străine îi răscoleau borcanele cu crupe. Soacra — Marguerite Dupont — a scos hrișca, a rotit-o între degete, a încruntat sprâncenele și a pus-o la loc, de parcă nu mustra produsul, ci chiar pe stăpâna casei.

— Ce fel de hrișcă e asta? Ar trebui să fie mai deschisă la culoare. Asta e clar veche. Mâine o să aduc una bună de acasă.

*

Klara și-a strâns pumnii, dar n-a spus nimic. Trecuse deja o săptămână de când Pierre, fără să o privească în ochi, îi spusese că mama lui va locui la ei „temporar”. Temporar se dovedise a fi un cuvânt foarte elastic.

Marguerite Dupont a venit cu două valize uriașe și o cutie legată cu sfoară. Înăuntru erau pernele ei, o pătură și un set întreg de oale — așa nu vii pentru câteva zile. Așa te muți.

— Mamă, ai spus că va fi doar pentru câteva zile, — i-a amintit cu grijă Pierre, când ea a început să-și despacheteze lucrurile chiar în sufragerie.

— Și ce dacă? Câteva zile au trecut deja. Am renovare. Vecinul a spus că muncitorii ar putea să mai tragă de timp încă vreo două săptămâni. Ce, ar trebui să stau în stradă? — Marguerite a desfăcut pătura și a aruncat-o pe canapea. — Klara, ai niște cearșafuri mai bune? Astea sunt tare uzate.

Klara a deschis gura, dar Pierre a intervenit înaintea ei:

— Mamă, te rog. Sunt în regulă.

Marguerite a pufnit disprețuitor și a continuat să se instaleze.

*

După doar trei zile, apartamentul nu mai era de recunoscut. Cosmeticele Klarei au dispărut de pe raftul din baie și au ajuns sub chiuvetă — „așa e mai logic”. Cărțile din bibliotecă au fost puse grămadă într-un colț — „ca să nu se umple de praf”. Iar vaza ei preferată, adusă din Italia, a dispărut într-un dulap — „ca să nu se spargă”.

În fiecare seară, Klara avea aceeași senzație: nu se mai întorcea acasă.

— Pierre, vorbește cu ea, — l-a rugat într-o seară, când au rămas singuri în dormitor.

— Despre ce să vorbesc cu ea? — a răspuns el, obosit. — Vrea să ajute.

— Să ajute? Nu-mi găsesc lucrurile! Trăiesc ca o musafiră în propriul meu apartament!

— Rezistă puțin. Renovarea se va termina curând.

Klara l-a privit atent.

— Și dacă nu se termină? — a întrebat încet. — Ce facem atunci?

Pierre s-a așezat pe marginea patului, a fixat podeaua cu privirea și și-a trecut încet palma peste față.

— Ei bine… atunci ne vom gândi, — a spus în cele din urmă.

*

Pentru Klara, aceste cuvinte au sunat mai rău decât un strigăt.

Telefonul i-a vibrat în mână. Un mesaj de la mama ei:

„Vin mâine. Trebuie să vorbim serios.”

Klara și-a ridicat privirea spre Pierre.
Și în acel moment a înțeles:
mâine, în casa asta, totul se poate prăbuși — sau, în sfârșit, se poate așeza la locul lui.

A doua zi, Klara s-a întors de la serviciu mai devreme decât de obicei. Sperase la liniște, dar imediat ce a deschis ușa și-a dat seama că se înșelase.

Apartamentul era plin de mirosul greu de varză fiartă. În bucătărie, Marguerite Dupont amesteca energic ceva într-o oală, iar pe masă se afla un caiet deschis.

— Ai venit devreme, — a spus fără să se întoarcă. — Am făcut o listă de cumpărături. Pentru că alimentația voastră e cam… haotică.

*

Klara s-a apropiat. În caiet, cu un scris ordonat, era notat:

Eliminați dulciurile.
Înlocuiți cafeaua cu cicoare.
Doar grăsimi vegetale.
Aranjați corect vesela.

— Ce este asta? — a întrebat Klara.

— Un plan, — a răspuns calm Marguerite. — Într-o casă trebuie să fie ordine. Ești tânără, mai ai de învățat.

Klara a inspirat adânc.

— În casa mea, — a spus clar. — Aceasta este casa mea.

Marguerite a zâmbit batjocoritor:

— Casa familiei fiului meu. Deci și a mea.

Seara, Klara a sunat-o pe mama ei. Fără lacrimi, fără isterie. I-a povestit pur și simplu faptele. Mama a ascultat în tăcere.

— Vin mâine, — a spus în cele din urmă. — Doar vorbim.

*

Marguerite a aflat despre vizită la cină.

— Vine să mă controleze? — a întrebat ironic.

— Mama mea are dreptul să vină în vizită la mine, — a răspuns calm Klara.

A doua zi, bucătăria a devenit un câmp de luptă. Două femei stăteau față în față. Mama Klarei — dreaptă, calmă. Marguerite — tensionată, în defensivă.

— Voi întreba direct, — a spus mama Klarei. — De ce locuiți în casa fiicei mele?

— Am renovare, — a răspuns tăios Marguerite.

— Aveți documente? Termene? — a continuat ea pe același ton egal.

Marguerite a ezitat.

— Muncitorii întârzie…

— Atunci să stabilim termenele, — a dat din cap mama. — Fiica mea nu este un hotel.

— Cum îndrăzniți?! Sunt mama! — a izbucnit Marguerite.

— Iar eu sunt mama unei femei pe care o împingeți afară din propria ei casă, — a răspuns calm.

*

Pierre stătea alături, cu capul plecat. După o clipă, și-a ridicat privirea.

— Mamă… ajunge.

Marguerite s-a uitat lung și greu la fiul ei, apoi s-a ridicat încet.

— Am înțeles totul. Nu sunt necesară aici.

A plecat a doua zi. Cu aceleași valize. Cu aceeași pătură. Dar fără siguranța de altădată.

Klara a început să pună lucrurile la loc: a așezat vaza, a aranjat cărțile, și-a scos cosmeticele. Casa redevenea casa ei.

— Iartă-mă, — a spus încet Pierre. — Ar fi trebuit să te apăr mai devreme.

Klara a dat din cap. Nu totul se vindecă imediat.
Dar limitele fuseseră stabilite.

Și uneori, tocmai de la limite începe o adevărată familie.