— De ce nu e podeaua spălată? Și unde e cina? —
Lucas și-a aruncat servieta pe canapea și a măsurat camera cu o privire rece, evaluatoare, de parcă ar fi inspectat o vitrină, nu propria casă. — Ai încetat complet să mai ai grijă de tine!

*

Anna a încremenit lângă aragaz. Era deja mult după miezul nopții, iar ea încă își aștepta soțul cu cina caldă — așa cum aștepți ultimul tren, refuzând cu încăpățânare să crezi că nu va mai veni. De la Lucas venea miros de parfum străin — fin, scump, complet diferit de vanilia ei preferată. Mirosul acesta o rănea mai tare decât cuvintele.

— Lucas, te-am sunat toată seara. Unde ai fost? — a întrebat ea, străduindu-se să nu-i tremure vocea.

— Ajunge cu interogatoriile tale! — a mormăit el iritat. — Am stat mai mult la muncă. Telefonul mi s-a descărcat.

Anna a pus în tăcere pe masă farfuria cu musaca. Lucas a amestecat mâncarea cu dezgust, ca și cum ar fi căutat un motiv de reproș.

— Iar mizeria asta grasă. E incredibil că nu te-ai transformat încă într-un hipopotam cu așa mâncare, — a pufnit el. — Sophie de la biroul nostru știe cum trebuie să arate o femeie.

— Sophie? Cea care îți scrie în fiecare zi? — a întrebat Anna încet, simțind cum ceva îngheață înăuntrul ei.

Lucas a dat ochii peste cap.

*

— Nu începe. E doar o colegă. Și, apropo, e îngrijită. Nu ca tine — în halat și papuci, ca un șoarece cenușiu.

Anna a înghițit nodul din gât.

— Pot să slăbesc, dacă pentru tine asta e atât de important…

— E prea târziu, — a aruncat el și a ieșit din bucătărie.

A rămas singură la masă, epuizată. Cândva, Lucas îi spunea că îi adoră formele. Că este o femeie adevărată. Acum acele cuvinte păreau străine.

Telefonul lui Lucas, uitat pe masă, a vibrat.
Mesaj de la Sophie: „Mâine la aceeași oră? ❤️”

Cu mâinile tremurânde, Anna a deblocat telefonul — parola era data de naștere a soțului. Conversația s-a deschis imediat. Mesaje. Fotografii. Săruturi. Pat. Și în fiecare — trădarea.

A închis telefonul. În piept — un gol apăsător. Trei ani de căsnicie. Trei ani după moartea părinților, când Lucas devenise sprijinul ei.

Insistase asupra unei nunți modeste — „nu e momentul pentru fast”. Se mutase în apartamentul ei — „de ce să aruncăm banii?”. Se bucura de terenul moștenit de la părinți: „îl vindem și investim într-o afacere”. Atunci părea grijă. Acum — o acaparare calculată.

Anna s-a apropiat de oglinda din baie. Un chip obosit. O femeie pe care abia o mai recunoștea.

— Ajunge, — a spus reflecției sale. — Ajunge să mai fiu un preș.

Dimineața, Lucas a fost neobișnuit de afectuos. I-a adus cafea, ca în primii ani.

*

— Am greșit. Munca, nervii. Iartă-mă.

Anna a încuviințat din cap.

— Ai dreptate în privința terenului. Hai să-l vindem. Dar vreau să merg acolo mai întâi. Să iau lucrurile mamei.

Lucas s-a luminat prea repede.

— Desigur! Mă ocup eu de cumpărători. Rezolvăm totul rapid.

Prea rapid, a gândit Anna.

La cimitir era liniște.

— Ați avut dreptate, — a șoptit ea la morminte. — Nu am vrut să ascult.

Mesaj de la Lucas:
„Unde ești? Mâine arăt terenul. Nu trage de timp.”

Anna nu a răspuns. În schimb, a format numărul unui vechi prieten al tatălui ei — un agent imobiliar experimentat.

— Jean-Pierre, am nevoie de ajutor. Și vreau ca totul să rămână confidențial.

A închis și a privit terenul pe care își trăise copilăria.

În acel moment, în spatele ei s-a auzit zgomotul unei mașini care se apropia.

Anna s-a întors.

*

A recunoscut imediat mașina. Jean-Pierre sosise mai devreme decât promisese. Anna a inspirat adânc — nu mai exista cale de întoarcere.

Telefonul a sunat din nou.

— De ce nu răspunzi?! Cumpărătorii sunt deja pe drum! — vocea lui Lucas trăda iritarea.

— Ți-am spus — nu astăzi. Sunt aici, — a răspuns ea calm.

— Ce înseamnă „aici”?

— Pe teren. Cu documentele.

A închis apelul.

Patruzeci de minute mai târziu, Lucas a intrat furios pe proprietate, trântind portiera mașinii.

— Ce faci?! Mă pui într-o situație imposibilă!

— Nu, — l-a privit Anna liniștită. — Pur și simplu, pentru prima dată, nu mai trăiesc pentru confortul tău.

Jean-Pierre a deschis mapa.

— Proprietatea este trecută exclusiv pe numele Annei. Este o moștenire. Nu aveți niciun drept legal să dispuneți de ea.

Lucas a pălit.

— Sunt doar formalități… Suntem o familie.

Anna a zâmbit ușor — fără furie.

— Familia nu înseamnă trădare și umilință.

*

El s-a aplecat spre ea:

— O să regreți. Singură nu vei fi bună pentru nimeni.

Altădată, aceste cuvinte ar fi distrus-o. Acum — nu.

— Am fost deja singură, Lucas. Lângă tine.

O săptămână mai târziu, își strângea lucrurile din apartamentul ei. În tăcere. Fără scene.

— Voi depune cerere de divorț, — a spus el la ușă.

— Știu. Dar acum, măcar, e sincer.

Ușa s-a închis.

Anna stătea la fereastră cu o ceașcă de cafea — fără zahăr, ca odinioară. Afară era o zi obișnuită. Și în această normalitate era libertatea.

Nu a vândut terenul. A renovat casa, a plantat flori, a invitat prieteni. Pe ai ei.

Uneori își surprindea reflecția în oglindă și vedea o femeie cu spatele drept și o privire vie.

Nu mai trebuia să demonstreze nimic nimănui.

Pentru că, în sfârșit,
s-a ales pe ea.