— Sora mea așteaptă un copil, așa că biroul tău va deveni acum camera copilului! Iar tu, Lydia, ești complet lipsită de suflet! — a declarat soțul, deschizând larg ușa și lăsând-o pe cumnata sa să intre în APARTAMENTUL MEU.

Lydia se întorcea acasă târziu — ca de obicei. Munca o copleșise din nou: o clientă se vopsise pentru a nu știu câta oară și, dintr-odată, hotărâse că interiorul trebuie să se potrivească noului culoare al părului. Absurd, desigur, dar astfel de capricii se plătesc bine, iar Lydia își permisese un singur oftat — în tramvai, când o pasageră a scăpat o pungă cu ceapă și a lovit-o cu cotul.
Acasă trebuia să fie liniște — să miroasă a curățenie și a cafeaua de dimineață, făcută chiar de ea.

*

Acest apartament era mândria ei. Trei camere, tavane înalte, un hol spațios, un balcon — o raritate pentru vârsta ei. Îl cumpărase singură, încă înainte de căsătorie. În timp ce prietenele ei strângeau bani pentru canapele și dulapuri, Lydia lucra nopțile, număra fiecare bănuț și, la treizeci de ani, făcuse imposibilul. De aceea spunea mereu, cu un zâmbet abia schițat: „Fortăreața mea”.

A introdus cheia în yală, dar în loc de liniște a auzit un râs feminin. Sonor, ușor, iritant — ca o lingură lovind o oală.

În hol erau două perechi de papuci. Unele — ale soțului, vechi, cu talpa tocită. Celelalte — roz, cu urechiușe pufoase.

— Lydia, salut! — a sărit din bucătărie Marie, sora soțului. Purta un tricou lălâu, era desculță, cu părul prins neglijent și cu palma pe burta rotunjită. — Am venit la voi!

Lydia a încremenit, ca și cum ar fi fost stropită cu apă rece.

— La noi? — a întrebat încet, scoțându-și haina. — Și de unde ai cheile?

— Ce chei? — a chicotit Marie. — Victor m-a lăsat să intru. Hai, nu te purta ca și cum aș fi o străină.

Lydia a intrat în bucătărie. La masă stătea soacra — doamna Laurent, cu buzele veșnic strânse, de parcă nemulțumirea făcea parte din chipul ei. Pe masă erau plăcinte cumpărate și un borcan cu castraveți murați.

— Oh, a venit stăpâna casei, — a spus ea pe un ton prelung. — Am stat puțin de vorbă. Doar nu te superi că Marie va locui puțin cu voi?

— Puțin… adică cât? — vocea Lydiei a tremurat, deși încerca să rămână calmă.

— Până va naște, — a răspuns lejer doamna Laurent. — Apartamentul tău e spațios, copii oricum nu aveți; măcar nepotul să aibă loc.

Aerul părea să se îngroașe.

— Mamă, nu începe, — a încercat Victor să zâmbească. — Lyd, înțelege, lui Marie îi este greu, a fost părăsită.

*

— Nu „părăsită”, — a sughițat Marie. — Doar că… nu e copilul lui. Se mai întâmplă.

Lydia a tras aer adânc în piept. Mâinile îi tremurau.

— Victor, nici măcar nu ți-a trecut prin cap să mă întrebi?

— Ce era de întrebat? — a ridicat din umeri. — E sora mea, n-are unde să meargă.

— Îți reamintesc că apartamentul este al meu, — a spus Lydia încet.

Soacra și-a ridicat imediat bărbia:

— Iar cu „al meu, al meu”. Unde e bunătatea ta? Ar fi timpul să faci copii, nu să te gândești doar la pereți!

S-a lăsat o tăcere tăioasă.

— Nu amestecați lucrurile, — a răspuns Lydia ferm. — Decizia de a avea copii îmi aparține. La fel și acest apartament.

Marie și-a strâns mâna pe burtă, cu lacrimi în ochi:

— Lyd, de ce ești așa? Chiar nu ți-e milă de mine?

— Îmi pare rău doar de un lucru, — Lydia s-a uitat la soț. — Că nici măcar nu ai considerat necesar să vorbești cu mine.

Victor și-a ferit privirea.

*

— Egoism pur! Femeie fără inimă! — a strigat doamna Laurent.

Lydia s-a uitat la geanta lui Marie, din care ieșeau deja hăinuțe pentru bebeluș.

— Astăzi nu rămâneți aici, — a spus calm. — Mâine discutăm.

— Ai înnebunit?!

— Nu, — a răspuns Lydia. — Pur și simplu nu voi transforma casa mea într-un depozit pentru problemele altora.

Seara nu s-a încheiat cu împăcare, ci cu o ruptură rece.

Dimineața, Lydia a fost trezită de zgomotul vaselor.
Nu clinchetul obișnuit, atent, ci un hărmălaie enervant.
A ieșit pe hol — și a încremenit.

Marie stătea la aragaz — îmbrăcată în halatul Lydiei. Același, cu cordonul cusut de mână. Prăjea ouă și fredona vesel:

— Victor, vino repede, cât sunt calde!

Soțul a apărut în pantaloni de trening, somnoros și mulțumit.

— Mmm, ce bine miroase! Lyd, imaginează-ți, sora mea ne face micul dejun.

Lydia s-a așezat la masă fără să spună nimic.

*

— De ce ești așa posomorâtă? — a zâmbit Marie. — Am mai aranjat puțin dulapurile tale. Totul stătea așa trist. Am adăugat borcănelele mele, vitaminele. Nu-i nimic, nu?

Lydia s-a uitat la raft.
Acolo unde erau condimentele ei, acum stăteau aliniate recipiente străine.

— Nu-i nimic, — a spus încet. — Doar să nu-mi mai atingi lucrurile.

Marie a dat ochii peste cap:

— Hai, de ce ești așa nervoasă? Sunt ca acasă…

Acea frază a declanșat ceva în Lydia.

— „Ca acasă” înseamnă să ceri voie, — a spus calm. — Nu să ștergi proprietara din propriul ei spațiu.

— Femeile însărcinate nu trebuie să se enerveze, — a pufnit Marie.

— Atunci ar trebui să stai mai puțin aici, — a răspuns Lydia.

Victor s-a încruntat:

— Iar începi? Nu stabiliserăm să discutăm calm?

— Nu, Victor, — l-a privit drept în ochi. — Nu am stabilit nimic. Ai decis pur și simplu în locul meu.

— Nu putem da o femeie însărcinată afară în stradă!

— Dar să o aduci aici fără acordul meu e normal?

*

Vocea Lydiei a tremurat, dar nu și-a coborât privirea.
— M-ai întrebat vreodată ce vreau eu?

Marie a oftat demonstrativ:

— Vezi? Ți-am spus, mă urăște.

— Nu te urăsc pe tine, — a răspuns Lydia aspru. — Urăsc faptul că mă ștergeți.

S-a lăsat liniștea.
Doar ceasul număra secundele.

Lydia a intrat în dormitor și a deschis dulapul.
Hainele ei, aranjate cu grijă, fuseseră mutate. Rafturile erau ocupate de pături pentru bebeluși și pachete cu inscripția „baby”.

A închis dulapul. Încet.

S-a întors în bucătărie.

— Ai ocupat dormitorul meu.

— Pe canapea mă doare spatele, — a ridicat din umeri Marie. — Încearcă să mă înțelegi.

— E doar temporar, — a intervenit Victor.

Lydia a zâmbit scurt. Dur.

— Cel mai grav e că tu chiar crezi asta.

A scos un dosar cu acte și l-a pus pe masă.

*

— Acesta este actul de proprietate. Apartamentul e pe numele meu. Cumpărat înainte de căsătorie.
O pauză.
— Iar acesta este cererea de divorț. Am completat-o noaptea trecută.

Marie a pălit:

— Tu… vorbești serios? Din cauza mea?

— Nu, — a răspuns Lydia calm. — Din cauza mea însămi.

Victor nu a găsit cuvinte.

— Aveți o oră, — a spus Lydia. — Să vă strângeți lucrurile și să plecați. Nu vă alung — îmi recâștig spațiul.

— Mama nu te va ierta! — a țipat Marie.

— Să încerce, — a răspuns Lydia. — Nu-mi mai este frică.

După o oră, ușa s-a închis.

— O să regreți, — a spus Victor.

Lydia l-a privit calm. Fără furie. Fără lacrimi.

— Regret un singur lucru — că nu am făcut asta mai devreme.

În apartament s-a așternut liniștea. Cea adevărată.

Lydia a deschis ferestrele, a tras aer adânc în piept și s-a privit în oglindă.

— Fortăreața mea, — a spus încet. — Și de data asta — cu adevărat a mea.