Râsul a izbucnit în biroul notarului atât de brusc și nepotrivit, încât până și praful de pe dosarele vechi părea să tresară.
— Ei bine, Clara, acum ești o moștenitoare bogată, — Robert s-a lăsat pe spate în fotoliu și a izbucnit într-un hohot de râs satisfăcut. Era un râs zgomotos, arogant, aproape jignitor. Notarul s-a încruntat, dar n-a spus nimic. — Ai primit ferăstraie și rindele vechi. Poți să-ți deschizi un atelier sau să le dai la fier vechi, dacă ai noroc.

— Robert, nu mă face să râd, — Sophie și-a acoperit gura cu palma, dar râsul tot îi scăpa printre degete, clar și batjocoritor. — Mi-o și imaginez cum va căra lada asta prin tot orașul. Clara, vrei să chemăm niște hamali? Sau te descurci singură cu toată „averea” ta?

Unghiile ei erau vopsite într-un roz aprins, părul aranjat în bucle perfecte, iar dinspre ea venea un parfum dulceag, înecăcios. Sophie se lipea de umărul lui Robert — demonstrativ, aproape sfidător, ca și cum și-ar fi marcat teritoriul.
Clara stătea în fața lor, într-un palton vechi, gri, cu mâinile așezate pe genunchi. Nu se uita la ei. Privea pe fereastră, unde ploaia de noiembrie topea orașul într-o pată cenușie și fără formă, și tăcea. În tăcerea aceea era mai multă durere decât într-un țipăt.

Notarul și-a dres glasul și s-a aplecat din nou asupra documentelor.
— Conform testamentului, Robert Martin primește casa cu terenul aferent și economiile aflate în contul defunctului. Clara Bauer primește o ladă de lemn cu unelte, un carnet de economii deschis pe numele ei în anul o mie nouă sute optzeci și șapte, precum și un plic sigilat. Plicul trebuie deschis aici, în prezența tuturor părților.

*

— Și asta la ce bun? — Robert răsfoia deja actele casei. — Ce plic iar? Tata și-a pierdut mințile la bătrânețe?

— Aceasta a fost voința defunctului, — a răspuns calm notarul, întinzându-i Clarei un plic îngălbenit, sigilat cu ceară.

Sophie s-a aplecat spre Robert și i-a șoptit ceva la ureche. El a zâmbit.
— Robby, — a spus ea apoi mai tare — hai să vindem casa imediat. Ne ajunge pentru un apartament în centru și mai rămân bani și pentru o mașină. Sau plecăm la Nisa — acolo imobiliarele sunt în creștere.

Clara a rupt sigiliul. Hârtia a trosnit ușor. A desfăcut scrisoarea. Scrisul era neregulat, tremurat, ca și cum mâna ar fi ezitat.

Prima frază i-a tăiat respirația.
Pieptul i s-a strâns, privirea i s-a încețoșat.

*

„Clara, știam totul. Despre Sophie. Despre felul în care te-a părăsit în timp ce eu încă zăceam viu în pat…”

Clara a încremenit, simțind cum aerul din încăpere devenea brusc greu și dens.
A ridicat privirea — și chiar atunci Robert a aruncat nerăbdător:

— Ei? Ce scrie acolo? Citește odată.

Iar ea nici măcar nu ajunsese încă la ce era mai rău…

…dar scrisoarea a răsturnat totul

Clara a continuat să citească încet, ca și cum fiecare cuvânt ar fi cântărit mai mult decât hârtia pe care era scris.

„Te-am văzut cum aduceai ultimii bani pentru medicamentele mele. Te-am văzut cum mințeai la farmacie spunând că ți-ai uitat cardul, doar ca să le poți cumpăra. Și l-am văzut pe fiul meu, în același timp, luând cina în restaurante cu o altă femeie.”

*

Robert a încetat să mai zâmbească.
A privit atent chipul Clarei — și pentru prima dată ceva l-a neliniștit.

— Ce teatru mai e și ăsta? — a aruncat el. — Putem fără melodramă?

Clara nu a răspuns.

„Pentru mine ai fost ca o fiică. Singura persoană din această casă care nu m-a mințit în față. Lada nu este vechitură. Este viața mea și protecția ta. Tot ce se află în ea și tot ce este trecut pe numele tău îți aparține de drept.”

Sophie s-a îndreptat brusc.
— Robert, auzi ce spune? Face un spectacol pentru ea!

Clara a ridicat privirea.
— Așteaptă, — a spus ea încet, apoi s-a întors din nou la scrisoare.

„Casa i-am lăsat-o lui — să creadă că a câștigat. Dar casa este deja ipotecată. Toate documentele sunt în ladă. La fel și procura și copiile transferurilor. Vei înțelege când o vei deschide.”

În birou s-a lăsat o tăcere asurzitoare.

— Ce înseamnă «ipotecată»? — a întrebat Sophie tăios.

Notarul și-a scos încet ochelarii.
— Înseamnă că imobilul îi revine într-adevăr lui Robert Martin… dar cu sarcini. Valoarea obligațiilor depășește aproape dublu valoarea de piață a proprietății.

Robert a pălit.
— E o greșeală.

*

— Nu, — a răspuns calm notarul. — Documentele sunt întocmite corect.

Clara a împăturit scrisoarea și a pus-o înapoi în plic.
— Acum e clar, — a spus ea pe un ton liniștit. — Lada nu a fost o batjocură. A fost un avertisment.

S-a ridicat.
Vechiul palton gri a încetat brusc să mai fie doar un palton — a devenit simbolul faptului că a rezistat.

— Îmi voi lua lucrurile, — a adăugat Clara. — Și viața mea.

Robert o privea ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
Sophie i-a strâns mâna, dar el nici măcar n-a observat.

Iar Clara mergea spre ușă știind cu certitudine, pentru prima dată după mulți ani:
nu pleca cu mâinile goale — pleca liberă.