— De ce ar trebui să contribui la un restaurant la care nici măcar nu am fost invitată?

Andreea stătea lângă fereastră, privind cum amurgul de ianuarie colorează zăpada în nuanțe reci, ușor albăstrii. Orașul de jos își urma ritmul: câteva mașini răzlețe, lumina estompată a felinarelor, voci înfundate din curte. În spatele ei se auzea apa curgând — Mihai spăla vasele după cină. Tocmai mâncaseră paste cu pui, o masă simplă, obișnuită, fără nimic special. Tocmai astfel de seri Andreea le prețuia cel mai mult: liniștite, sigure, doar ei doi.

— Andreea… m-a sunat azi Elena, spuse Mihai nesigur.

*

Ea se întoarse încet. Își ștergea mâinile cu un prosop de bucătărie și evita cu încăpățânare să o privească — un gest prea cunoscut ca să nu o pună în gardă.

— Și? — Andreea simți cum i se încordează umerii. Discuțiile despre prietenele lui se terminau rar bine în ultima vreme.

— Despre Crăciun. Ca de obicei, se adună la restaurant. La „La Vista”. Pe șase ianuarie.

— Înțeleg, — Andreea dădu din cap și se întoarse din nou spre fereastră. — Transmite-le urările mele.

— Andreea…

— Ce „Andreea”? — se întoarse brusc. — Chiar crezi că după povestea din septembrie mai sunt așteptată acolo?

Mihai strânse prosopul în mâini, de parcă ar fi căutat sprijin.

— Elena a spus… a spus că ar fi mai bine să vii singur de data asta.

Se lăsă liniștea. Undeva jos se trânti ușa blocului, cineva râse — sunete obișnuite ale unei seri obișnuite. Dar Andreea avu senzația că ceva se deplasase în apartament, ca și cum podeaua de sub picioare devenise mai nesigură.

— Singur, — repetă ea încet. — Adică oficial nu sunt invitată.

— Nu a fost spus chiar așa…

— Atunci cum, Mihai? — Andreea se sprijini de pervaz. — Fără ocolișuri. Prietena ta a spus: „Mihai, vino fără soție”?

El oftă greu.

— A spus că poate tuturor le-ar prinde bine o pauză. După discuția aceea. Ca să se liniștească lucrurile.

— Au trecut deja trei luni! — vocea ei se aspri. — Trei luni, Mihai.

*

— Știu…

Ea tăcu câteva secunde, apoi adăugă încet, aproape obosită:

— Și totuși, azi mi-a scris. M-a întrebat dacă trimit banii pentru restaurant.

Mihai încremeni.

— Banii?..

— Da, — Andreea zâmbi amar. — Nota comună, ca de obicei. „Toată lumea contribuie, rezervarea e scumpă.” Doar că există un detaliu: eu nu voi fi acolo. Pentru că „e mai bine să nu vin”.

— Andreea, nu știam că ți-a scris.

— Normal că nu știai, — dădu ea din cap. — Convenabil, nu? Să nu inviți, dar să iei banii. Ca totul să rămână liniștit, fără conflicte.

— Pot vorbi cu ea.

— Despre ce? — Andreea ridică vocea. — Despre cât de ciudat e să ceri bani de la cineva pe care îl excluzi intenționat?

Mihai tăcu.

— Știi ce doare cel mai tare? — continuă ea mai încet. — Nu restaurantul. Nu banii. Ci faptul că stai aici, în fața mea, și nu spui: „Nu e corect”.

El își lăsă privirea în jos.

— Pur și simplu nu vreau încă un conflict…

Andreea se întoarse spre fereastră. Și în clipa aceea înțelese: dacă va tăcea acum, această tăcere va rămâne cu ei mult timp.

*

Andreea privi mult timp afară, până când tensiunea dintre ei deveni aproape palpabilă. Zăpada cădea liniștită și indiferentă, ca și cum nu ar fi avut nicio legătură cu restaurantele, notele de plată și oamenii care încetaseră să se mai asculte.

— Nu voi trimite banii, spuse ea în cele din urmă calm. Prea calm.

Mihai ridică privirea.

— Andreea…

— Nu, — îl întrerupse ea blând, dar ferm. — Nu fac scandal. Nu scriu mesaje lungi. Nu clarific nimic în grupuri. Pur și simplu nu trimit banii. Aceasta este limita mea.

El se așeză încet pe scaun.

— Îți dai seama în ce situație mă pui?

— Și tu îți dai seama în ce situație am fost eu azi? — întrebă ea încet. — Am fost exclusă. Iar apoi rugată politicos să plătesc o cină la care nu sunt binevenită.

— Speram că se va rezolva de la sine…

— Nimic nu se rezolvă de la sine, — clătină Andreea din cap. — Ori se vorbește, ori se adună resentiment.

Telefonul lui Mihai vibră pe masă.

— E Elena, spuse el.

— Nu mă mir.

— Întreabă dacă participăm.

— Spune adevărul, — Andreea se apropie. — Că nu venim și nu contribuim. Fără explicații.

— Se va supăra.

— Poate. Dar va fi onest.

*

Mihai privi mult timp ecranul, șterse mesajul de câteva ori, apoi îl trimise și puse telefonul cu fața în jos.

— Gata.

— Și cum te simți? — întrebă Andreea.

— Ciudat, — recunoscu el. — Dar… corect.

Andreea expiră adânc.

— Nu îți cer să alegi între mine și prietenii tăi, — spuse ea mai încet. — Îți cer doar să fii de partea mea când e vorba de mine. Din prima.

El dădu din cap și îi luă mâna.

— Iartă-mă.

Telefonul vibră din nou. Mihai îl privi și, fără să citească, îl opri.

— În seara asta, fără restaurante, spuse el. — Rămânem acasă.

Andreea se uită la bucătărie, la farfurii, la lumina care devenise din nou caldă.

— Pentru seri ca aceasta nu vreau să plătesc pe nimeni altcineva, spuse ea.

Și în acel moment deveni clar: uneori, cel mai important lucru nu este să fii comod — ci să fii împreună.