— Unde sunt banii din contul nostru?! I-am promis mamei mele! I-ai furat!

Ana a realizat cu adevărat acest lucru pentru prima dată la șase luni după nuntă. Până atunci, totul părea să se dizolve în rutina zilnică, în compromisuri, în obișnuința de a ceda. Atunci situația părea aproape nesemnificativă, aproape întâmplătoare — Andrei s-a întors acasă posomorât, cufundat în gânduri, aproape că nu a vorbit toată seara, iar apoi, pe neașteptate, ca și cum ar fi fost un lucru mărunt, a spus:

— Mamei îi trebuie zece mii. Pentru medicamente.

— Din nou? — Ana a ridicat privirea surprinsă. — Dar abia acum două săptămâni am transferat deja bani.

— Și ce dacă? — Andrei s-a încruntat brusc. — E mama mea. Și-a dedicat toată viața mie, iar acum ce, trebuie să număr fiecare leu?

Ana nu a răspuns atunci. Zece mii nu erau o sumă suficient de mare ca să pornească o ceartă. Și nici momentul nu era potrivit. Totuși, ceva a înțepat-o neplăcut pe dinăuntru. Nu era vorba de bani — deloc despre bani — ci despre tonul lui Andrei. Un ton iritat, acuzator, ca și cum ea ar fi fost deja, din start, de cealaltă parte, ca și cum, prin definiție, ar fi fost împotriva ajutorului pentru mama lui.

Cu timpul, cererile au devenit regulate. Mai întâi — pentru pastile. Apoi — pentru o reparație urgentă în apartament. După aceea — pentru un televizor nou:
— Cel vechi e prea mic, nu mai văd bine — se plângea doamna Maria Popescu.

De fiecare dată îl suna pe fiu cu vocea tremurândă, aproape plângând, povestindu-i cât de greu îi este singură, cum toată pensia se duce pe facturi, cum de la griji îi crește tensiunea și amețește.

*

— Andrei, știi bine, nu ți-aș cere dacă nu ar fi cu adevărat nevoie… — se văita ea la telefon.

În astfel de momente, Andrei stătea în mijlocul camerei cu fața împietrită și pumnii strânși, ca și cum ar fi fost apăsat de o greutate invizibilă. Ana vedea asta — și de fiecare dată se simțea în plus în această legătură „mamă — fiu”.

A încercat să vorbească cu soțul ei. Cu grijă. Foarte multă grijă, alegându-și cuvintele ca să nu-l rănească, ca să nu provoace o nouă izbucnire.

— Andrei, poate ar trebui doar să vedem câți bani au mers către mama ta în ultimele luni — a început ea blând. — Nu ca să reproșăm ceva. Doar ca să înțelegem bugetul nostru.

— Ce faci, ții evidența? — s-a uitat la ea de parcă ar fi spus ceva indecent.

— Nu, nu despre asta e vorba — s-a grăbit Ana să explice. — Doar că plănuim să cumpărăm o mașină. Iar dacă în fiecare lună dispar douăzeci sau treizeci de mii, atunci…

— Atunci ce? — vocea lui a devenit imediat aspră. — Propui să renunț la mama mea? Să-i spun: „Scuze, mamă, dar pentru noi e mai important să strângem bani pentru mașină”?

— Nu asta am vrut să spun — Ana a simțit cum în ea crește o supărare caldă și înțepătoare în același timp. — Propun să discutăm împreună. Să stabilim o sumă. Poate să o ajutăm să-și organizeze cheltuielile, să aflăm despre eventuale facilități…

— Mamei mele nu-i trebuie nicio facilitate — a întrerupt-o Andrei dur. — A muncit toată viața și m-a crescut singură, după ce tata a plecat. Îi datorez totul. Absolut totul. Și dacă pe tine nu te mulțumește asta, atunci…

Nu și-a terminat fraza.

Dar acea pauză a sunat mai tare decât orice cuvinte.

*

Nu și-a terminat fraza — și Ana a simțit asta cu tot corpul. În cameră s-a așternut o liniște densă, grea, ca înaintea furtunii. Se uita la soțul ei și a înțeles brusc foarte clar: nu mai era vorba despre bani. Nici măcar despre mama lui. Era vorba despre locul Anei în această familie.

— Termină ce ai de spus — a spus ea calm, deși pe dinăuntru totul îi tremura. — Dacă nu mă mulțumește, atunci ce?

Andrei s-a întors cu spatele, a făcut câțiva pași prin cameră, și-a trecut nervos mâna prin păr.

— Nimic — a mormăit el. — Doar… trebuie să înțelegi.

— Înțeleg — a dat din cap Ana. — Înțeleg că mama ta va fi mereu pe primul loc. Doar că nu eram sigură dacă eu voi rămâne măcar pe al doilea.

S-a oprit brusc.

— Iar răstălmăcești totul.

— Nu, Andrei. Doar numesc lucrurile pe nume.

Din seara aceea, discuțiile despre bani au devenit un tabu. Andrei continua să trimită bani mamei — uneori anunțând, alteori după fapt. Ana observa retragerile, tăcea, convingându-se că totul e sub control. Că e temporar. Că va fi mai ușor mai târziu.

*

Dar nu devenea.

Într-o seară, Andrei s-a întors acasă nervos, a aruncat geaca pe un scaun din prag și a întrebat tăios:

— Unde sunt banii din contul nostru?!

Ana a ridicat încet privirea de la laptop.

— Care anume?

— Nu te preface! — a ridicat vocea. — Aceia! I-am promis mamei mele! I-ai furat!

Cuvântul „furat” a durut mai tare decât o palmă.

— Andrei — a spus ea încet — vorbești serios?

— Absolut! — flutura telefonul. — Erau treizeci de mii! Și acum nu mai sunt!

Ana s-a ridicat, s-a dus la comodă, a deschis un sertar și a scos un dosar cu documente.

— Nu i-am furat — a spus calm. — I-am transferat într-un alt cont. Al meu.

— Ce?! — a pălit. — N-aveai dreptul!

— Aveam — Ana l-a privit drept în ochi. — Sunt bani din contul nostru comun. Și jumătate dintre ei sunt ai mei.

— Îți dai seama ce ai făcut?! — a strigat el. — Mama așteaptă! I-am promis!

— Dar mie ce mi-ai promis, Andrei? — vocea Anei a tremurat, dar nu și-a coborât privirea. — Când ne-am căsătorit? Când vorbeam despre viitor? Despre mașină? Despre copii?

El a tăcut.

*

— Nu sunt împotriva faptului de a-ți ajuta mama — a continuat Ana. — Dar sunt împotriva faptului de a fi pusă în fața faptului împlinit. Împotriva acuzațiilor. Și, mai ales, împotriva faptului de a fi numită hoață.

— Complici totul — a spus Andrei obosit.

— Nu — Ana a clătinat din cap. — Tu ai simplificat totul. La o singură alegere. Și de fiecare dată alegi nu pe noi.

Două zile mai târziu, Andrei și-a strâns lucrurile și a plecat la mama lui. Aceasta l-a primit cu lacrimi, cu reproșuri la adresa Anei, cu povești despre femei nerecunoscătoare care „le fură mamele fiilor”.

Ana a rămas singură în apartamentul lor. Și, spre surprinderea ei, nu a simțit durere, ci ușurare — ca și cum un nod strâns de mult timp s-ar fi desfăcut în sfârșit.

O săptămână mai târziu, Andrei s-a întors. Nu ca să se împace — ci să-și ia restul lucrurilor.

— M-am gândit la tot — a spus fără să se uite la ea. — Trebuie să-ți ceri scuze. Mie. Și mamei mele. Atunci vom încerca să reparăm lucrurile.

Ana a zâmbit. Calm. Sigur.

— Nu, Andrei — a răspuns ea. — Nu mai datorez nimic. Nici ție. Nici mamei tale.

A închis ușa în urma lui și, pentru prima dată după mult timp, a înțeles:
în această liniște nu era singurătate.
Era libertate.