— Ai hotărât să faci pe stăpânul aici? Tu cine te crezi?! Afară! Toți afară din casa mea! — nu a mai rezistat Marina.

Cuvintele au izbucnit brusc, aproape neașteptat chiar și pentru ea. În bucătărie s-a lăsat o tăcere apăsătoare.
Ana Ionescu a încremenit cu bărbia ridicată, Elena s-a oprit lângă masă, iar Andrei o privea pe Marina de parcă o vedea pentru prima dată.

*

Cu doar șase luni înainte, totul fusese cu totul diferit.

Marina îl văzuse prima dată pe Andrei pe coridorul biroului — înalt, cu umeri lați, un zâmbet sigur și o strângere de mână fermă. Managera de HR îl prezentase ca fiind candidat pentru postul de analist în departamentul ei.

— Aveți experiență în lucrul cu bazele de date? — l-a întrebat Marina, răsfoind CV-ul.

— Trei ani la Technoprom, — a răspuns Andrei. — Pot să vă arăt proiectele, dacă este nevoie.

S-a dovedit a fi un angajat serios: muncea cu implicare, rămânea peste program, punea întrebări la obiect. Marina a observat că începea să-i aștepte privirile, discuțiile scurte de după ședințe, propunerile de a o conduce până la parcare.

După două luni se sărutau în fața blocului ei, după o petrecere de firmă. După patru luni, Andrei s-a mutat la ea.

Primele săptămâni de conviețuire au fost aproape perfecte. Mic-dejunuri împreună, atenție, gesturi pline de grijă. Apartamentul, cândva prea mare pentru o singură persoană, prinsese viață.

*

Apoi a apărut Elena.

— Sora mea vine pentru o săptămână, — i-a spus Andrei într-o seară. — Poate sta la noi?

O săptămână s-a transformat în luni. Lucrurile Elenei au invadat apartamentul, muta mâncarea în frigider, aducea prietene fără să anunțe, comportându-se ca și cum ar fi fost casa ei.

Apoi a venit Ana Ionescu.

Mama lui Andrei a ocupat canapeaua, telecomanda și tot spațiul din jur. Investigațiile medicale se terminaseră de mult, dar plecarea nu părea să fie în planurile ei. Gătea mâncăruri grele și grase, spăla totul la grămadă, o critica pe Marina și o bârfea dincolo de pereți.

Marina a îndurat. A tăcut. A cedat.

Până într-o zi, când s-a întors acasă mai devreme decât de obicei.

— Trebuie să cumpărăm un frigider nou, — spunea Ana Ionescu. — Ăsta e prea mic pentru patru persoane.

— Oricum, e și casa lui acum, — a adăugat Elena. — Locuiește aici de șase luni, are dreptul să decidă.

Marina a încremenit în prag.

— Casa mea? — a întrebat încet.

— Andrei este bărbatul casei, — a spus sigură Ana Ionescu. — Are dreptul să stabilească regulile.

Și atunci Marina a explodat.

— Ai hotărât să faci pe stăpânul aici? Aici nu ești nimeni! Afară toți din casa mea!

După aceste cuvinte, tăcerea a devenit aproape insuportabilă.

*

Marina simțea cum totul în ea tremură, dar vocea nu o mai trăda.

— Stăpânul casei? — a repetat încet, privindu-l pe Andrei drept în ochi. — Vorbești serios?

El și-a coborât privirea.

— Marina… ai înțeles greșit. Vorbeam doar despre lucruri practice.

— Lucruri practice? — a zâmbit amar. — Vorbeați despre casa mea, fără mine.

Ana Ionescu a pufnit disprețuitor.

— Familia e familie. Nu suntem străini.

— Ba da, — a răspuns calm Marina. — Și ați uitat unde vă aflați.

S-a dus la dulap, a scos un dosar cu acte și l-a pus pe masă.

— Apartamentul este pe numele meu. L-am cumpărat înainte să-l cunosc pe Andrei. Nu există căsătorie, cote sau drepturi comune.

Elena a îngustat ochii.

— Și ce? Ne dai afară?

— Vă rog să plecați, — a spus Marina. — În termen de o săptămână.

— Ai înnebunit?! — a strigat Ana Ionescu. — Starea mea de sănătate nu permite asta!

*

Marina s-a uitat la Andrei.

— Este responsabilitatea ta. Tu le-ai adus aici.

El a tăcut.

— Nu-ți cer să alegi între mine și mama ta, — a adăugat ea. — Îți cer doar să nu alegi pe seama mea.

Ana Ionescu s-a ridicat brusc.

— Atunci ne facem bagajele. Nu avem ce căuta aici.

Andrei își muta privirea de la una la alta, fără să facă vreun pas.

Două zile mai târziu, au plecat.

Fără țipete. Fără rămas-bun. Elena a trântit ușa. Ana Ionescu nici măcar nu s-a întors. Andrei a mai rămas o clipă în hol.

— Credeam că vom reuși, — a spus încet.

— Tu trebuia să reușești, — i-a răspuns Marina. — Nu eu pentru toți.

A plecat.

Apartamentul s-a golit brusc, aproape dureros. Dar după câteva zile, Marina a înțeles că liniștea nu o mai apasă. O vindecă.

A schimbat încuietorile. Și-a pus lucrurile la loc. A cumpărat o pătură colorată, îndrăzneață — o alegere care îi plăcea doar ei.

O lună mai târziu, Andrei i-a scris:
„Ce mai faci?”

Marina a privit mesajul și a închis conversația.

Pentru că, pentru prima dată după mult timp, știa exact răspunsul.