— Din nou fratele tău cere bani? Nici măcar datoria veche nu a returnat-o! — a izbucnit Ana.

— Două sute de mii?! — vocea Anei a tremurat, ochii i s-au mărit de furie. — Ion, te auzi ce spui? E aproape jumătate din economiile noastre!

Ion bătea nervos cu degetele în marginea mesei. Dimineața de sâmbătă, care trebuia să fie liniștită — cafea, tăcere, planuri obișnuite — s-a transformat în câteva secunde într-un adevărat câmp de confruntare.

— Ana, încearcă să înțelegi… — s-a oprit el. — Este un proiect serios. Un magazin de accesorii. A găsit deja un spațiu, are furnizori.

— Ca data trecută? — Ana și-a încrucișat brusc brațele. — Și ca dățile de dinainte? Vrei să-ți amintesc ce s-a ales de magazinul lui online de gadgeturi? Dar de atelierul de reparații ceasuri?

În bucătărie s-a lăsat o liniște apăsătoare. În șapte ani de căsnicie, Ana a învățat prea bine această slăbiciune a lui Ion — indulgența lui dureroasă față de fratele mai mic. Ion găsea mereu scuze pentru Mihai. Chiar și atunci când era evident că acesta profita pur și simplu de bunătatea lui.

— Mihai încearcă, — a spus în cele din urmă Ion, evitând privirea ei. — Doar că nu are noroc.

*

— Nu are noroc?! — Ana a zâmbit amar. — În trei ani ne-a împrumutat aproape jumătate de milion. Bani pe care i-am fi putut folosi pentru renovare, pentru vacanțe, pentru viitorul nostru!

— Știu, dar…

— Nu, nu știi! — Ana s-a apropiat de calendarul unde data următoarei rate la credit era încercuită cu roșu. — Am economisit șase ani pentru avans. Iar fratele tău vine și ia bani ca și cum am fi bancomatul lui personal!

Ion a oftat și și-a frecat fruntea. Ana cunoștea bine acest gest — era prins între două focuri. S-a mai înmuiat și i-a pus mâna pe umăr.

— Nu sunt împotriva ajutorării familiei. Dar măcar o singură dată să returneze datoria veche înainte de a cere alta.

— Ai dreptate, — a dat din cap Ion. — O să vorbesc cu el. Promit.

Ana doar a clătinat din cap. Auzise aceste promisiuni de prea multe ori.

Totuși, ceva îi spunea că de data aceasta va fi diferit.
Și nu știa dacă era un lucru bun sau rău.

Ana Popescu avea dintotdeauna o gândire practică și analitică. La compania unde lucra ca analist financiar, era apreciată tocmai pentru capacitatea de a vedea realitatea fără iluzii. De aceea, câteva zile mai târziu, când a verificat extrasul de cont, nu a fost surprinsă.

Un transfer.
O sută de mii.

*

— Ion Popescu, — a spus ea rar când soțul s-a întors de la muncă. Folosirea numelui complet nu prevestea nimic bun. — Vrei să-mi explici ceva?

Ion s-a oprit în pragul bucătăriei. A înțeles imediat despre ce era vorba.

— Ana, pot să-ți explic totul…

— Serios? — i-a întors laptopul spre el. — Atunci explică-mi de ce ai transferat fratelui tău o sută de mii pe la spatele meu.

— Nu voiam să te supăr, — Ion s-a așezat cu grijă la masă. — Era doar jumătate din suma cerută.

— Ce generozitate, — Ana a închis laptopul brusc. — Împreună câștigăm acești bani. Împreună plătim creditul. Și nu ai dreptul să decizi singur.

— Este fratele meu… — a spus Ion încet. — A sunat noaptea. Spunea că va pierde spațiul.

— Și l-ai crezut din nou? — Ana s-a apropiat de fereastră. — Patru sute cincizeci de mii în trei ani. Acum deja cinci sute cincizeci de mii. Spune-mi sincer: a returnat măcar un leu?

Ion a tăcut.

A doua zi, Ana a stabilit singură o întâlnire cu Mihai. Fără Ion.

Într-o cafenea aglomerată, a așezat calm documentele în fața lui.

— Toate transferurile. Toate sumele. Datoria totală este de cinci sute cincizeci de mii. Vreau să știu când intenționezi să le returnezi.

— Știi bine că afacerile sunt instabile, — a zâmbit Mihai ironic.

— Știu, — a dat din cap Ana. — De aceea, de acum înainte totul va fi clar. Niciun leu în plus. Iar această datorie — conform unui grafic.

*

Zâmbetul i-a dispărut de pe față.

— Mă ameninți?

— Nu. Doar închid ușa.

Seara, Ion se aștepta la o ceartă. Dar Ana era surprinzător de calmă.

— Am vorbit cu fratele tău. Decizia a fost luată.

— Fără mine? — a întrebat el răgușit.

— Așa cum ai făcut și tu — fără mine, când ai făcut transferul.

Ion a tăcut mult timp. Apoi, pentru prima dată, a spus:

— Ai dreptate.

După o lună, Mihai a încetat să mai sune. Mai târziu, și-a găsit un loc de muncă. A returnat banii încet, cu greu, dar a început.

Iar în casa lor s-a întors liniștea.
Fără transferuri secrete.
Fără problemele altora pe cheltuiala lor.

Uneori, pentru a salva o familie, trebuie să încetezi să-i salvezi pe cei care refuză să se maturizeze.