Când am aflat că fosta mea soție urma să se căsătorească cu un muncitor în construcții sărac, am decis să merg la nunta ei.
Nu ca să o felicit.
Nu ca să îi doresc fericire.

Am mers acolo cu un gând rece și otrăvit — să râd de alegerea ei. Să îmi demonstrez mie, și poate și ei, că a greșit când m-a părăsit.

Mă numesc Daniel Popescu. Am treizeci și doi de ani. M-am născut și am crescut într-un oraș mare, într-o familie obișnuită, unde s-a crezut mereu că succesul se măsoară în bani, statut și în cât de sus reușești să urci pe scara socială.

În timpul studiilor universitare m-am îndrăgostit de Elena Ionescu.

*

Nu era genul de femeie care să atragă atenția asupra ei. Era calmă, atentă, cu adevărat grijulie. Își amintea zilele de naștere ale părinților mei chiar și atunci când eu le uitam. Știa să asculte. Știa să aștepte. Și știa să iubească într-un mod atât de profund, încât uneori speria.

Lucra cu jumătate de normă la biblioteca universitară — aranja cărți, îi ajuta pe studenți, zâmbea de parcă în lumea asta ar mai fi existat ordine.
Eu studiam economia. Eram plin de ambiții și de convingerea fermă că eram destinat la ceva mai mult decât o viață obișnuită.

— Te gândești prea mult la viitor, îmi spunea uneori, punându-și palma pe umărul meu.
— Iar tu, prea puțin, îi răspundeam, zâmbind.

Pe atunci nu înțelegeam cât de crude pot fi asemenea cuvinte.

După absolvire am obținut exact ceea ce credeam că merit: un loc de muncă bine plătit într-o companie internațională, un birou de sticlă cu vedere spre oraș, deplasări, ședințe, cărți de vizită cu logo embosat. Oamenii care înainte nu mă observau acum dădeau din cap cu respect.

Eram convins că am câștigat.

Elena se bucura sincer pentru succesul meu. Dar bucuria ei era tăcută. Continua să vină acasă obosită și își aranja lucrurile cu grijă, ca și cum ar fi încercat să ocupe cât mai puțin loc în noua mea viață „importantă”.

Cu timpul s-a angajat ca recepționeră într-un mic hotel de pe șosea. Munca era grea și nerecunoscătoare, dar nu se plângea niciodată.

— E doar temporar, îi spuneam, adesea fără să mă uit la ea. — Până îți găsești ceva mai bun.

În realitate, deja începusem să îmi fie rușine de ea.

*

Chiar atunci otrava a început să pătrundă în mintea mea. Încet. Aproape imperceptibil.
Am început să compar. Pe mine — cu ea. Costume mele — cu hainele ei simple. Cinele mele de afaceri — cu turele ei de noapte. Planurile mele — cu visele ei modeste.

Mă simțeam tot mai iritat.

— Ai putea să aspiri la mai mult, i-am spus într-o seară la cină.
S-a uitat la mine. În ochii ei nu era furie. Doar oboseală.
— Eu aspir la faptul că noi să fim fericiți, a răspuns încet.

Am zâmbit ironic.

Nu știam încă că exact în acel moment începeam să o pierd.
Încet. Ireversibil. Și definitiv.

Despărțirea nu a fost o furtună.
A fost lentă, lipicioasă și dureros de tăcută — exact așa cum este sfârșitul atunci când iubirea nu moare dintr-o lovitură, ci din epuizare.

Elena mă întreba tot mai rar cum mi-a fost ziua. Eu mă interesam tot mai puțin de a ei. Locuiam în același apartament, dar în lumi diferite. Eu veneam târziu, mirosind a restaurante scumpe și alcool. Ea se trezea devreme, mergea la muncă și se întorcea cu o umbră de oboseală pe chip.

— Îți mai amintești când am cinat ultima dată împreună? m-a întrebat într-o zi.
Am ridicat din umeri fără să îmi iau ochii din telefon.
— Trec printr-o perioadă dificilă.

*

Era răspunsul meu universal. Cu el îmi mascam indiferența.

A plecat fără scene. Fără țipete. Fără reproșuri. Într-o zi și-a strâns pur și simplu lucrurile — ca întotdeauna, cu grijă — și a lăsat cheile pe masă.

— Nu mă mai simt soția ta, a spus calm. — Mă simt ca un decor.

Nu am oprit-o. Orgoliul era mai puternic decât frica.

Divorțul a fost rapid. Le spuneam prietenilor că așa e mai bine. Că „ne-am despărțit din cauza valorilor diferite”. Că nu pot trage după mine o persoană fără ambiții. Dădeau din cap, erau de acord, mai turnau un pahar.

Și totuși, noaptea, mă surprindeam ascultând liniștea apartamentului, căutându-i pașii.

Au trecut doi ani.

Despre nunta ei am aflat întâmplător. Un cunoscut comun a menționat-o în treacăt, ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

— Apropo, Elena se mărită.
— Cu cine? am întrebat zâmbind.
— Cu un muncitor în construcții. Un tip simplu. Cred că îl cheamă Andrei.

Am izbucnit în râs. Tare. Nepotrivit.

— Evident, am spus. — Atât a putut.

Nu am dormit toată noaptea. În mine fierbea o curiozitate ciudată și răutăcioasă. Trebuia să văd. Să mă conving. Să pun punct.

*

Nunta a fost modestă. O sală mică. Flori simple. Lumină caldă. Oameni care se priveau cu zâmbete sincere — nu din acelea purtate pentru statut.

Am intrat sigur pe mine. Aproape arogant.

Și atunci l-am văzut.

Andrei stătea lângă altar, într-un costum simplu, probabil cumpărat nu pentru marcă, ci pentru acel moment. Mâinile lui erau aspre, cu bătături — mâini ale unui om care știe ce este oboseala. Dar în ochii lui era ceva ce nu mai văzusem la mine de ani de zile.

Liniște.

O privea pe Elena ca și cum întreaga lume s-ar fi redus la zâmbetul ei.

Iar ea…
Ea era diferită.

Nu mai tăcută — nu.
Mai întreagă.

Când m-a văzut, privirea ei s-a oprit doar o fracțiune de secundă. Fără surpriză. Fără durere. Fără furie. Doar o recunoaștere politicoasă și distantă. Ca și cum aș fi fost o carte veche pe care o citise cândva și o închisese pentru totdeauna.

Și în acel moment am înțeles.

Nu am pierdut pentru că el ar fi fost mai bun decât mine.
Am pierdut pentru că el vedea în ea un om, iar eu o vedeam ca pe un adaos la propria mea viață.

*

Mi-au cedat picioarele. Nu mai aveam aer. M-am întors și am plecat fără să știu unde. Lacrimile curgeau singure — grele, rușinoase, adevărate.

Nu plângeam din cauza ei.
Plângeam din cauza mea.

Din cauza a ceea ce devenisem.
Din cauza faptului că am confundat succesul cu valoarea și ambiția cu iubirea.

Astăzi trăiesc singur. Lucrez în continuare în aceeași companie. Port în continuare costume scumpe. Îmi ating în continuare obiectivele.

Dar uneori, când trec pe lângă un șantier, mă gândesc că cel mai bogat om din ziua aceea nu se afla într-un birou de sticlă.

Se afla lângă altar.
Și ținea de mână o femeie pe care eu o considerasem cândva „prea simplă”.

Și aceasta este adevărul meu final — dureros, dar sincer.