— Nu-i spune mamei

Rezultatul testului ADN a sosit înainte să sune alarma.

06:42.
Lumina rece a ecranului i-a lovit ochii ca un fulger. Olena nu a înțeles imediat la ce se uită — la o simplă notificare sau la un avertisment. Telefonul stătea lângă ea, de parcă ar fi așteptat exact acest moment.

*

Timp de aproape un minut nu a deschis mesajul.
În minte îi roiau gânduri mărunte, inutile: să cumpere pâine, să verifice prezentarea, să-l trezească pe Maxim. Ca și cum creierul ar fi încercat disperat să mai câștige câteva secunde înainte de catastrofă.

Apoi a apăsat.

Probabilitatea de rudenie: 99,98%.

Olena s-a ridicat brusc în capul oaselor.
Inima a început să-i bată ca și cum ar fi fost smulsă dintr-un somn adânc și aruncată în apă înghețată.

Așadar, nu se înșelase.
Așadar, Maria Koval nu apărea întâmplător în apropierea școlii.
Așadar, acele întâlniri scurte, despre care Maxim vorbea în treacăt, erau secrete. Gândite. De adulți.

„Nu-i spune mamei”, îi spusese el cu o săptămână înainte, în timp ce își încheia geaca.
Ca o rugăminte.
Ca un avertisment.

Atunci Olena nu înțelesese.
Acum — înțelegea mult prea bine.

S-a apropiat de fereastră. Orașul încă dormea. Totul părea înșelător de liniștit — acea liniște care apare chiar înainte ca ceva să se destrame definitiv.

Telefonul a vibrat din nou.
Număr necunoscut.

Olena știa cine este încă înainte să răspundă.

*

— Oleno, sunt Maria Koval, — vocea era sigură, calmă. — Eu și Andrii vom fi mâine la Lviv. Vrem să-l vedem pe Maxim.

— De ce? — a întrebat Olena.

— Cum de ce? Suntem familie. Sângele nu dispare. Și, în plus… — o pauză scurtă. — Maxim este un copil foarte inteligent. El înțelege tot.

Nu era o propoziție.
Era o amenințare.

— Ne întâlnim la „Forum”. Lângă food court. Sau deloc.

— Bine, — a acceptat Maria cu ușurință. — Dar adresa școlii o voi afla oricum. Am cunoștințele necesare.

Tonul s-a întrerupt.

Seara, Olena a găsit în rucsacul lui Maxim o foaie împăturită în patru.

Scris de copil, litere strâmbe.

„Mamă, te rog, nu te supăra. Bunica a spus că dacă afli, tata ar putea dispărea din nou. Și eu nu vreau să dispară.”

Olena s-a lăsat pe un scaun.
Mâinile au început să-i tremure.

Chiar în acel moment, telefonul a vibrat din nou.

Mesaj de la un număr necunoscut:

„Testul s-a confirmat. Acum vorbim ca adulții.”

*

Olena nu a răspuns.
A șters mesajul, ca și cum astfel ar fi putut șterge însăși existența lui, și abia atunci și-a permis să respire. Încet. Adânc. Așa cum te învață la cursurile de gestionare a stresului — care nu funcționează niciodată când este vorba despre copilul tău.

Maxim stătea în camera lui și construia un set de piese. Concentrat, cu vârful limbii ușor scos — la fel ca în copilărie. Olena s-a oprit în prag și, pentru câteva secunde, doar l-a privit. Pe fiul pentru care, timp de șase ani, se prefăcuse că trecutul nu există.

— Maxim, — a spus ea în cele din urmă.

El a ridicat privirea. În ochii lui era tensiune — de parcă știa deja despre ce urma să fie vorba.

— Bunica a venit la tine? — a întrebat Olena calm. Prea calm.

Maxim s-a fâstâcit, strângând o piesă în mână.

— Puțin… A spus că vrea doar să mă vadă. Și că tata este aproape.

— Și ce ți-a mai spus?

A oftat greu — nu ca un copil.

— Că dacă afli, te vei supăra. Și atunci tata va pleca din nou. Pentru totdeauna.

*

Asta era.
Nu dorință.
Frica de a pierde.

Olena s-a așezat în fața lui și i-a luat palmele în ale ei.

— Nu e vina ta. Niciodată. Adulții au greșit. Și asta nu se va mai întâmpla.

— Ești supărată? — a întrebat el încet.

— Da, — a răspuns ea sincer. — Dar nu pe tine. Și mă voi descurca.

În „Forum” era zgomot. Oameni, cafea, anunțuri la difuzoare. Locul perfect pentru a te preface că nimic nu se întâmplă.

Maria Koval stătea dreaptă, impecabilă. Andrii — în fața ei. Îmbătrânit. Obosit. La fel de comod ca întotdeauna.

— Olena, — a spus el.

— Vorbiți, — a răspuns ea.

— Vrem ca Maxim să-și cunoască familia, — a început Maria. — Este dreptul lui.

— Iar dreptul meu este să-l protejez, — a spus Olena calm. — De șantaj, frică și șoapte.

Andrii a coborât privirea.

*

— Nu am vrut să dispar…

— Dar ai dispărut, — l-a întrerupt ea. — Iar Maxim a supraviețuit. A crescut. Fără tine.

Maria s-a aplecat înainte.

— Suntem gata să acționăm oficial. Tribunal, psihologi.

— Perfect, — a dat din cap Olena și a pus pe masă niște foi. — Atunci declar și eu oficial: niciun contact fără acordul meu. Am dovezi de presiune psihologică asupra unui copil.

Maria a pălit.

— Chiar vei merge până la capăt?

— Pentru fiul meu — da.

După trei luni, totul era stabilit.
Reguli clare. Limite clare. Nicio întâlnire secretă.

Maxim își vedea tatăl — rar, cu prudență, fără promisiuni imposibil de îndeplinit.

Într-o seară a spus:

— Mamă, îmi place că acum nimeni nu mai șoptește.

Olena l-a îmbrățișat și, pentru prima dată după mult timp, nu a simțit teamă, ci liniște.

Trecutul nu mai suna.
În sfârșit, rămăsese acolo unde îi era locul.