— Eu câștig. Eu plătesc. Și eu decid.

Am rostit aceste cuvinte stând în mijlocul propriei mele bucătării, unde tocmai fusesem certată — ca o școlăriță prinsă cu greșeala.
Nu pentru o minciună. Nu pentru o datorie.
Ci pentru că am îndrăznit să cheltuiesc banii mei fără să cer permisiunea.

Cutia noului telefon zăcea pe masă ca o probă a „vinei” mele. Soacra mea o privea cu un dispreț tăios, de parcă înăuntru nu se afla un dispozitiv, ci obrăznicia mea. Nesupunerea mea. Dreptul meu de a trăi fără aprobarea ei.

*

Ioana stătea nemișcată, strângând marginea cutiei între degete, simțind cum în interior se adună acea tensiune bine cunoscută — aceea care apărea de fiecare dată când știa că va trebui, din nou, să se justifice pentru simplul fapt că există.

Un contract de un milion și jumătate, nopți nedormite, responsabilități uriașe — toate acestea nu mai contau.
Conta un singur lucru: ceruse sau nu permisiunea?

Din hol se auzi un pas greu.
Mihaela.

Ca de obicei — fără telefon, fără avertisment. Ca o inspecție pentru care nu ești niciodată pregătită.

— Și asta ce mai e? — întrebă ea cu un calm prefăcut, intrând în bucătărie și aruncând o privire evaluatoare asupra cutiei.

— Mi-am cumpărat un telefon nou, — răspunse Ioana pe un ton egal.

— Un telefon?! — Mihaela ridică mâinile, ca și cum Ioana ar fi mărturisit ceva rușinos. — Aveți cumva bani în plus?

Ioana expiră încet.
De câte ori va mai trebui să explice lucruri evidente?

— Lucrez. Plătesc apartamentul, facturile, mâncarea. Anul trecut am plătit și vacanța pentru toți. Vă amintiți?

— Ce generozitate! — ironiză soacra, așezându-se greu pe scaun. — Și fără tine ne-am fi descurcat. Radu este un bărbat inteligent, inginer. Iar tu… cheltuiești banii pe jucării. Mai bine te-ai gândi la viitor. O mașină. O bucătărie nouă. O viață normală.

*

Ioana o privi drept în ochi.

— O mașină pentru cine? — întrebă calm. — Pentru Radu, care nu vrea să schimbe nimic? Sau pentru dumneavoastră — ca să vă fie mai ușor la cumpărături?

— Nu-ți permite să-mi vorbești așa! — o întrerupse Mihaela brusc. — Nu sunt prietena ta.

— Și slavă Domnului, — răspunse Ioana încet. — Altfel v-aș fi plătit și manichiura. Desigur, din banii mei.

Liniștea din bucătărie deveni densă, apăsătoare.

În acel moment intră Radu. În mâini avea o pâine și o sticlă de chefir. Se opri în prag, simțind imediat tensiunea.

— Ce se întâmplă? — întrebă nesigur.

— Soția ta risipește banii! — izbucni imediat Mihaela. — Cumpără lucruri scumpe fără să se gândească la familie!

Radu își coborî privirea.

— Ioana… poate chiar trebuia să discutăm înainte…

Și în acel moment ea înțelese:
nu mai era vorba despre telefon.
Nici măcar despre bani.

Dacă acum va tăcea, data viitoare pur și simplu nu i se va mai permite să vorbească.

— Credeam că ești un bărbat, Radu, — spuse ea încet. — Dar se pare că…

*

A tăcut — și tocmai asta i-a speriat cel mai tare.

Radu se făcu palid. Se aștepta la țipete, la scandal, la acuzații — la orice, numai nu la acel calm rece. Și Mihaela simți că situația îi scapă de sub control.

— Vezi? — spuse ea în grabă. — Chiar și el înțelege că te porți egoist. Familia nu înseamnă doar tu și banii tăi!

Ioana puse încet cutia telefonului pe masă. Drept. Cu grijă. Ca o persoană care tocmai luase o decizie definitivă.

— Familia, Mihaela, — spuse ea calm — înseamnă doi adulți care iau decizii împreună. Nu o situație în care unul câștigă, iar alții doi decid cum trebuie să trăiască.

— Mama vrea doar ce e mai bine… — murmură Radu.

Ioana îl privi direct.

— Pentru cine? Pentru tine? Sau pentru ea?

Mihaela se ridică brusc, scaunul scârțâi pe podea.

— Eu mi-am crescut singură fiul! Am dreptul să spun de ce are nevoie!

— Ați avut acest drept, — răspunse calm Ioana. — Acum douăzeci de ani. Astăzi este un bărbat matur. Iar dacă încă nu poate spune „este decizia noastră”, problema nu este la mine.

Se întoarse spre Radu. În privirea ei nu mai era furie — doar oboseală.

— Sunt obosită să fiu banca. Să-mi justific fiecare cumpărătură. Să mă simt o musafiră în apartamentul pe care îl plătesc.

El tăcu.

Iar această tăcere fu răspunsul.

*

— Atunci să vorbim ca niște adulți, — spuse Ioana.

Scoase un dosar cu documente și îl puse pe masă.

— De azi, împărțim bugetul în mod egal. Fiecare plătește pentru sine. Iar vizitele fără anunț — s-au terminat.

— Pui un ultimatum? — întrebă Radu derutat.

— Nu, — clătină ea din cap. — Stabilesc limite.

Mihaela păli.

— Vei distruge familia…

— Nu, — răspunse Ioana calm. — Fie o salvez, fie încetez să mă mint pe mine însămi.

Își puse paltonul și ieși, închizând ușa fără zgomot.

O lună mai târziu, Ioana stătea din nou în aceeași bucătărie. Singură. Liniștită. Telefonul era lângă ea, iar pe ecran se vedea un e-mail despre un nou contract.

Radu se mutase la mama lui. Suna. Își cerea iertare. Spunea că a înțeles.

Dar pentru prima dată după mult timp, Ioana nu se mai grăbea să creadă în cuvinte.

Își turnă o cafea și zâmbi — nu amar, nu triumfător, ci sigur.

Uneori, cel mai scump lucru pe care îl poți cumpăra cu propriii bani este libertatea.