Ioana s-a trezit din cauza durerii. Ceva îi apăruse în vis chiar înainte de a deschide ochii — ceva important, tulburător, ca un avertisment. Dar durerea a alungat imediat visul, iar acesta s-a risipit ca și cum n-ar fi existat niciodată.
Niciodată nu o duruse abdomenul atât de tare. Durerea trăgea, ardea, iradia spre spate — și tocmai asta o speria cel mai mult.

Ioana a rămas întinsă, încercând să respire calm și să-și asculte corpul. I s-a părut că durerea se mai domolește. S-a ridicat cu grijă în șezut, dar în clipa în care a încercat să se ridice, durerea a străpuns-o din nou — ascuțită, nemiloasă. Ioana a strigat și a alunecat de pe pat pe podea.

În genunchi, s-a târât până la comodă, unde telefonul era pus la încărcat. Așa a sunat la ambulanță — în genunchi, sprijinindu-se cu palma de podeaua rece.
„Trebuie să mă liniștesc. Vin imediat”, își repeta în gând.

*

Și brusc a fost lovită de un alt gând: ușa.

Ioana s-a târât spre hol. Durerea pulsa în ea, abdomenul îi ardea ca focul. A încercat să se ridice pentru a ajunge la zăvorul ușii de la intrare, dar trupul parcă i s-a rupt în două. Lacrimile i-au umplut ochii.

Asta este adevărata groază a singurătății.
Nu faptul că nu are cine să-ți dea un pahar cu apă,
ci faptul că nu are cine să-ți deschidă ușa pentru salvare.

Ioana și-a mușcat buza până la sânge și a încercat din nou. Zăvorul a cedat. A deschis ușa — și și-a pierdut cunoștința.

Prin ceața din cap ajungeau până la ea frânturi de voci. Cineva o întreba ceva, cineva o zgâlțâia ușor. I se părea că răspunde — sau poate doar voia să creadă asta.

Ioana s-a trezit într-un salon. Prin fereastră intra un soare de toamnă, jos și orbitor. S-a mișcat brusc, ferindu-se de lumină, și imediat s-a strâmbat de durerea surdă din piept. Abdomenul i se părea mare, străin, dar durerea aproape dispăruse.

Nu cu mult timp înainte, când încercase din nou să se despartă de Cătălin, se gândise că ar fi mai bine să moară decât să continue să trăiască așa. Fără soț. Fără copii. Fără nimeni.
Iar acum se agăța de viață cu toată puterea. A înțeles cât de înfricoșător este să mori așa — brusc, singură, fără martori.

*

— S-a trezit? Chem asistenta.

Ioana a întors capul și a văzut vecina de pat — o femeie corpolentă, de vârstă nedefinită, într-un halat de flanel cu flori galbene pe fond albastru.

— Cum vă simțiți? a întrebat asistenta.
— Bine… Ce s-a întâmplat cu mine?
— Medicul va veni și vă va explica.

— Sunteți la ginecologie. V-au adus aici acum vreo două ore. Dormiți zdravăn, domnișoară, a spus vecina.

„Domnișoară”. În ultima vreme i se spunea tot mai des „doamnă” sau chiar „cetățeano”. Și totuși avea doar patruzeci și doi de ani. Doar că trăise prea mult timp cu sentimentul că totul era deja în urmă.

Medicul a vorbit calm, aproape neutru:

— Sarcină extrauterină. Trompa s-a rupt. Am ajuns la timp.

În pieptul Ioanei s-a făcut un gol.
Nu durere.
Nu frică.
Doar liniște.

Mai târziu, ieșind pe coridor, a amețit și s-a așezat pe o canapea moale. A închis ochii — și a revăzut podeaua rece, genunchii ei, ușa deschisă.

Și atunci a înțeles:
dacă în noaptea aceea nu ar fi deschis ușa —
nimeni nu ar fi știut vreodată că fusese însărcinată.

*

Ioana a înțeles brusc un lucru clar:
nu supraviețuise pentru a se întoarce la viața de dinainte.

Gândul a venit liniștit, fără patos, ca și cum își așteptase momentul. Stând întinsă și privind tavanul, a simțit că ceva în interiorul ei se deplasase.
Nu durerea.
Nu frica.
Axa.

Seara, medicul i-a spus că analizele sunt bune.
— Și pe viitor? a întrebat Ioana încet.
— Există o șansă, a răspuns el. Dar acum многое depinde de dumneavoastră.

Telefonul era pe noptieră. Mai multe apeluri pierdute de la Cătălin. Un mesaj: „Unde ești?”
Ioana a închis telefonul. În acel moment trebuia să se audă doar pe ea.

*

După trei zile a fost externată. Afară strălucea un soare rece. Ioana a stat în fața intrării spitalului fără să se grăbească. Știa că dincolo de acel prag începea o altă viață.

Acasă, totul era la locul lui. Același hol. Aceeași ușă. Același zăvor. Ioana l-a atins cu vârful degetelor și a inspirat adânc. Amintirea a înțepat — durere, frică, genunchii pe podea.

A închis ușa cu zăvorul.
Nu din frică.
Ci pentru că acum știa: salvarea începe cu decizia de a rămâne.

În aceeași seară, Cătălin a venit. A sunat. A bătut.

— Trebuie să vorbim, a spus el.
— Nu, a răspuns Ioana calm. Trebuie să ne despărțim.

Când pașii din spatele ușii s-au stins, Ioana s-a întors în cameră, s-a așezat pe pat și și-a pus mâna pe abdomen. Acolo era liniște. Caldă. Adevărată.

A pierdut ceva despre care nici măcar nu apucase să afle.
Dar pentru prima dată în viață nu s-a pierdut pe ea însăși.

Și asta a fost suficient pentru a merge mai departe.