— Aici nu ești nimeni cât timp mama mea stă la această masă!

 

Clara stătea lângă fereastră, cu o ceașcă de cafea în mâini, și privea orașul. Acest apartament era mândria ei — rezultatul a cinci ani de muncă grea, ore suplimentare și economii drastice. Un apartament luminos cu două camere, într-un bloc nou, cu ferestre panoramice și vedere spre parc. Fără ipotecă, fără credite. Fiecare metru pătrat fusese plătit exclusiv din banii ei.

*

Clara lucra ca manager de achiziții într-o companie comercială internațională. Accepta frecvent proiecte suplimentare, renunța la vacanțe și distracții. Mergea pas cu pas spre obiectivul ei — și îl atinsese.

Cu trei ani în urmă, Luca s-a mutat în acest apartament.

Se cunoscuseră întâmplător — la o petrecere a unor prieteni comuni. Înalt, sigur pe el, cu un zâmbet blând și o privire calmă. Clarei i-a plăcut felul în care vorbea — fără presiune, dar cu încredere, și mai ales faptul că știa să asculte fără să întrerupă.
Au început să se întâlnească. După șase luni, el i-a cerut mâna.

La acea vreme, Luca închiria o garsonieră mică la marginea orașului. Când s-a pus problema vieții împreună, totul a venit de la sine: s-a mutat la Clara. Apartamentul era spațios și primitor — era loc pentru amândoi. Clara nu s-a opus. Îl iubea. Voia să fie alături de el.

Primul an a fost aproape perfect.
Au ales mobilierul împreună, au discutat culorile, găteau seara. Luca lucra ca programator și petrecea adesea multe ore la computer. Câștiga bine, plătea cumpărăturile, uneori cumpăra electrocasnice sau lucruri pentru casă.
Dar cheltuielile mari, întreținerea și reparațiile erau pe umerii Clarei. Și părea firesc. Apartamentul era al ei.

Mama lui Luca, Monica, locuia în afara orașului, într-o casă proprie. Văduvă. Fiul era totul pentru ea.
La început venea rar — o dată pe lună. Aducea prăjituri, întreba despre viața lor, bea ceai. Clara primea aceste vizite cu calm.
„O soacră normală”, își spunea atunci.

Dar, treptat, totul s-a schimbat.

Mai întâi, vizitele au devenit o dată la două săptămâni. Apoi săptămânale. Apoi — de două ori pe săptămână.
Monica a început să apară fără să anunțe.

*

— Luca, am făcut supă și v-am adus, spunea ea, intrând în bucătărie cu o oală mare.
— Mulțumesc, mamă, zâmbea el.

Și Clara zâmbea. Dar în interior simțea tensiunea.
Nu-i plăcea ca cineva să-i invadeze spațiul fără permisiune.

Apoi au început sfaturile. La început, parcă întâmplător.

— Clara, geamurile nu au mai fost spălate de mult. Vezi urmele?
— E praf pe dulap. Tu faci curățenie vreodată?
— Prăjești chiftelele greșit. Lasă-mă să-ți arăt.

Clara strângea din dinți și dădea din cap.
Era mama soțului. Trebuia să îndure.

Într-o zi, s-a întors de la serviciu mai devreme decât de obicei.
A deschis ușa — și a văzut-o pe Monica în bucătărie, mutând vasele prin dulapuri.

— Monica? — a întrebat Clara surprinsă. — Cum ați intrat?
— Luca mi-a dat cheile, a răspuns calm. — Ca să pot veni când e nevoie. Am decis să fac puțină ordine. E dezordine aici.

Clara a încremenit.
Cheile. I le dăduse. Fără să o întrebe.

Seara, l-a întrebat:

— Luca, e adevărat că i-ai dat mamei tale cheile?
— Da, și ce? a ridicat din umeri.
— Puteai măcar să mă întrebi.
— Clara, e mama mea. Ea ajută.
— Dar acesta e apartamentul meu.
— Suntem o familie. Totul e al nostru.

*

— Apartamentul e pe numele meu. Vreau să știu cine intră.
— Nu face scandal. Mama știe mai bine cum se ține o casă. Are experiență.

Din ziua aceea, Monica venea când voia.
Clara se întorcea — soacra gătea.
Intra în living — Monica ștergea praful.
Mergea la baie — Monica împăturea rufele.

— Ați putea anunța înainte, spunea Clara cu grijă.
— De ce? Nu sunt o străină.

Monica a început să dea ordine.
Mutând lucruri. Criticând. Decizând.

— Perdelele astea sunt groaznice.
— Vaza nu stă bine aici.
— Florile astea sunt ofilite, trebuie aruncate.

Clara încerca să vorbească calm.
Luca era mereu de partea mamei.

— Ea se străduiește.
— Ești prea sensibilă.
— Pentru tine familia nu înseamnă nimic?

Au trecut doi ani.

Clara se simțea o musafiră în propriul ei apartament.

Se apropia ziua ei de naștere. Douăzeci și opt de ani.
A decis să sărbătorească acasă. A invitat prietene și colegi. A cumpărat tortul ei preferat — cu căpșuni și ciocolată albă.

Voia ca măcar o zi să se simtă stăpână în propria casă.

Luca și-a invitat mama.

*

Monica a sosit prima.
A privit masa cu ochi critici.

— Chiar așa ai aranjat masa?
— Ce nu e bine?
— Totul. Tacâmurile sunt puse greșit. Nu cunoști regulile de bază?

A început să mute farfuriile.

— Vă rog, lăsați, a spus Clara încet.
— Vreau ca oaspeții să nu creadă că ești o gospodină proastă.

La masă, Monica s-a așezat în capul mesei.
Pe locul Clarei.

— Acesta e locul meu, a spus Clara.
— Sunt mai în vârstă. Mi se cuvine.

Luca a tăcut.

Când a fost adus tortul, Monica a strâmbat din nas.

— Ce e asta?
— Un tort.
— Eu așa ceva nu mănânc. În familia noastră se cumpără deserturi adevărate, nu prostii din astea.

Clara a încremenit.
A pus încet cuțitul pe masă.
Și-a ridicat privirea spre soacră.

Și în acel moment, în cameră s-a făcut o liniște apăsătoare.

Clara nu și-a ridicat vocea.

*

Și asta era mai înfricoșător decât orice țipăt.

— Monica, a spus ea încet, acum vă veți ridica de la această masă.

În cameră s-a lăsat tăcerea. Prietenele au încremenit, colegii au privit în jos. Luca și-a ridicat brusc capul.

— Clara, ce faci? a șuierat el.
— Vorbesc calm, a răspuns ea. — Ridicați-vă. Acesta este locul meu.

— Îți permiți prea mult, a spus Monica rece. — Sunt mama soțului tău.

Clara s-a uitat la Luca.
Mult timp. Cu atenție. Ca și cum l-ar fi văzut pentru prima oară.

— Spune-i, l-a rugat ea încet. — Spune-i că e apartamentul meu. Că e ziua mea. Spune ceva.

Luca și-a ferit privirea.

— Mama nu a vrut să te jignească, a murmurat el. — Reacționezi prea dur.

Ceva din interiorul Clarei s-a așezat definitiv.
Ca ultima piesă dintr-un puzzle.

S-a întors spre oaspeți.

— Îmi cer scuze. Am nevoie de un moment, a spus calm, aproape oficial.

A intrat în dormitor, a închis ușa, s-a așezat pe marginea patului. Câteva secunde a privit într-un punct. Mâinile îi tremurau — nu de slăbiciune, ci de claritate.

A deschis dulapul. A scos o mapă cu documente.
S-a întors în living.

— Luca, a spus ea tare, ca să audă toți, să lămurim ceva.

*

El s-a ridicat iritat.

— Nu e momentul.
— E momentul perfect.

Clara a pus mapa pe masă.

— Apartamentul este pe numele meu. În întregime. Tu nu ești proprietar. Nu ai fost niciodată.
— Și ce? a zâmbit ironic Monica. — Sunteți o familie.
— Nu, a spus Clara, privind-o drept în ochi. — O familie înseamnă respectarea limitelor. Iar dumneavoastră le-ați călcat în picioare aici.

— Ești nerecunoscătoare! a izbucnit Monica. — Am făcut totul pentru voi!
— Pentru dumneavoastră, a răspuns calm Clara. — Nu pentru mine.

S-a întors spre Luca.

— Ai dat cheile fără acordul meu. Ai lăsat-o pe mama ta să conducă în casa mea. Ai tăcut când eram umilită. Iar astăzi — de ziua mea — nu m-ai ales din nou.

Luca a pălit.

— Clara, exagerezi.
— Nu. Pur și simplu am încetat să mai suport.

A inspirat adânc.

— Ai o oră să-ți strângi lucrurile.

În cameră s-a auzit un murmur. Prietenele au oftat, colegii s-au mișcat stânjeniți.

— Nu ai dreptul să-mi dai fiul afară așa! a țipat Monica, ridicându-se.
— Am, a spus Clara. — Și o fac chiar acum.

*

Luca o privea ca pe o străină.

— Vei regreta.
— Regret doar că nu am făcut asta mai devreme.

Fără să spună un cuvânt, a mers în dormitor.
După o oră, stătea în hol cu gențile. Monica se agita lângă el, aruncând priviri pline de ură spre Clara.

— Vei înțelege ce greșeală faci, a șuierat ea.
— Am înțeles deja, a răspuns calm Clara și a închis ușa.

În apartament s-a lăsat liniștea.

Clara s-a întors încet în living. S-a uitat la masă. La tort. La lumânările care nu fuseseră aprinse.

Prietenele s-au apropiat.

— Ai fost incredibilă, a spus una dintre ele în șoaptă.

Pentru prima dată în acea seară, Clara a zâmbit.

A tăiat tortul.
S-a așezat la locul ei.
A aprins lumânările.

Și pentru prima dată după mult timp, s-a simțit stăpâna nu doar a apartamentului —
ci și a propriei vieți.