— Ați greșit numărul. Aici nu mai sunt sponsori.

Receptorul a făcut un clic sec, iar în cameră s-a lăsat liniștea. Nu una liniștitoare, ci densă, apăsătoare, ca înaintea furtunii. Stăteam în mijlocul sufrageriei și, pentru prima dată după mulți ani, nu simțeam nici vină, nici nevoia de a mă justifica. Nici acea teamă obișnuită de „a merge prea departe”. Era doar calm. Rece. Exact.

— Ioana, te rog, să nu te superi, dar eu nu voi purta asta, — vocea Doinei era mieros de blândă, aproape dulce, însă în privire i se citea un calcul rece. — Culoarea nu este deloc practică, croiala e prea tinerească… La ce mi-ar folosi mie, la vârsta mea, să mă îmbrac așa? Ca să râdă lumea?

Am rămas nemișcată, strângând în mâini cutia cu paltonul scump din alpaca. O lună de căutări, zeci de telefoane, probe, îndoieli — totul pentru a găsi acea nuanță nobilă de nisip cald. Un cadou pentru împlinirea a șaizeci de ani. Un cadou plătit din prima mea, pe care o pusesem deoparte pentru cursuri de perfecționare profesională. Atunci credeam că, dacă mă străduiesc cu adevărat, gheața dintre noi se va topi în sfârșit.

— Doina, dar este un model clasic, — am spus mai încet decât intenționam. — Și calitatea este excelentă… Atingeți cât de moale este lâna. Chiar dumneavoastră spuneați că vă este frig în geacă.

*

— Hai, lasă, e doar până la magazin și înapoi, — a făcut ea un gest nepăsător cu mâna, fără să se uite măcar la palton. S-a așezat în fotoliul preferat al soțului ei decedat, ca pe un tron. — Mai bine fă așa, draga mea. Dă-l înapoi. Iar banii… banii dă-mi-i mie. Eu știu mai bine ce îmi este necesar.

M-am uitat la Radu. Stătea lângă fereastră, prefăcându-se extrem de interesat de un felinar de pe stradă. Era mai adus de spate decât de obicei — un semn clar că și-ar fi dorit să dispară.

— Radu? — l-am chemat încet.

— Ei… Ioana, poate că mama are dreptate, — a mormăit el. — Paltonul e scump. Dacă nu-i place, de ce să ocupe loc în dulap? Așa… mama își va cumpăra ce vrea. Sau va pune deoparte pentru tratament, pentru dinți, de exemplu…

— Pentru dinți? — ceva s-a mișcat greu în mine. — Radu, am discutat asta. Banii pentru dinți i-am dat luna trecută. Acesta trebuia să fie un cadou. Un cadou.

— Exact — un cadou! — a intervenit imediat Doina. — Iar cel mai bun cadou este să știi să asculți cererile mamei tale. Eu am nevoie acum de bani lichizi. Am planurile mele. Trebuie să termin lucrările la casa de la țară, acoperișul iarăși curge.

Am închis încet cutia. Clicul închizătorii magnetice a răsunat în liniște ca o împușcătură.

— Deci, acoperișul, — am spus calm. — Interesant. Vara trecută am dat bani pentru acoperiș. Cu doi ani în urmă — pentru gard. Acum din nou acoperișul? Doina, poate a venit timpul să terminați acest șantier fără sfârșit.

Ea și-a îngustat ochii.

— La ce insinuezi?

Am privit-o drept și, pentru prima dată, nu am făcut niciun pas înapoi.

Pentru că atunci când „banca familiei” se închide, cineva declară inevitabil faliment.

*

— Chiar crezi că banii sunt mai importanți decât familia?

Radu mi-a aruncat această întrebare în spate, în timp ce îmi îmbrăcam deja paltonul. Nu strigând — ci cu acel ton cu care se vorbește, de obicei, despre trădare. Altădată, asemenea cuvinte m-ar fi forțat să mă justific.

M-am întors încet.

— Nu, — am răspuns calm. — Am decis că viața mea este mai importantă decât confortul vostru.

În aceeași zi am mers la bancă. Fără dramatism, fără scene. Am închis contul comun, lăsând suma stabilită pentru cheltuielile comune. Restul l-am transferat în contul meu personal. Semnături. Ștampile. Când am ieșit afară, am simțit ceva neașteptat — ușurare.

Seara, Doina a venit fără să anunțe.

— Distrugi familia! — vocea îi tremura. — Eu atâția ani…

— …v-ați obișnuit ca eu să plătesc, — am încheiat calm. — Da. Dar asta s-a terminat.

— Radu! — s-a întors brusc către fiul ei.

*

El a tăcut câteva secunde, apoi a spus încet, privind în podea:

— Mamă, nu mai putem trăi așa.

Doina a pălit. Apoi s-a întors și a plecat, trântind ușa.

Au trecut lunile. Eu și Radu am vorbit mult — greu, sincer, fără iluziile de altădată. El învăța să-și asume responsabilitatea. Eu — să nu mai fiu salvatoarea tuturor. Doina suna mai rar. Nu mai cerea bani.

Iar paltonul din alpaca l-am păstrat pentru mine. Îl port uneori, în serile reci, și zâmbesc.

Pentru că cel mai important cadou din această poveste nu a fost pentru soacra mea.
În sfârșit, mi l-am făcut mie.