— Anul Nou s-a terminat, — a spus Maria. — Ia-ți rudele și eliberează apartamentul.

Maria s-a trezit pe doi ianuarie neobișnuit de devreme — nu din cauza zgomotului din spatele peretelui și nici a clinchetului de vase din bucătărie, ci din pricina unei senzații ciudate de gol interior, amestecată cu o limpezime cristalină a minții. A deschis ochii și a rămas nemișcată câteva secunde lungi, privind tavanul alb imaculat al dormitorului, ca și cum ar fi încercat să înțeleagă în ce moment exact casa ei încetase să mai fie casa ei.

Dincolo de peretele subțire, cineva sforăia zgomotos, cu un șuierat specific. Pe holul îngust, o saltea gonflabilă scârțâia enervant — cineva se întorcea greu de pe o parte pe alta, încercând în zadar să-și găsească o poziție comodă. În bucătărie, apa curgea încet, dar insistent — probabil unul dintre numeroșii oaspeți se trezise dis-de-dimineață și hotărâse să mănânce ceva, fără să se gândească deloc la gazdă sau la faptul că o deranja.

*

Maria s-a ridicat încet în șezut, și-a lăsat picioarele goale pe podeaua rece și și-a trecut palmele peste fața obosită. Mintea îi era surprinzător de limpede, deși cu o seară înainte adormise mult după miezul nopții, complet epuizată de gătitul și curățenia fără sfârșit. De obicei, după astfel de sărbători, se trezea istovită, cu o greutate apăsătoare în tâmple și cu o dorință irezistibilă de a mai dormi. Dar astăzi era altfel — gândurile îi erau clare, iar percepția realității dureros de lucidă.

Apartamentul, cumpărat de ea înainte de căsătorie cu banii ei munciți cinstit, se transformase în aceste zile de sărbătoare într-un adevărat loc de trecere, fără nicio regulă. Saltele gonflabile ocupau podeaua tuturor camerelor, iar paltoane grele și geci voluminoase, care nu-i aparțineau, atârnau de fiecare cârlig liber din hol sau erau aruncate neglijent pe spătarele scaunelor din bucătărie. Mirosul persistent al mâncării de ieri se impregnase în tapițeria deschisă la culoare a canapelei ei preferate și plutea greu în aer.

Maria și-a pus un halat gros din frotir și a mers încet prin apartament, aruncând o privire în fiecare cameră.

În livingul spațios, pe canapeaua ei scumpă și deschisă la culoare, pe care o alesese cu atâta grijă, stătea tolănit vărul soțului — Alexandru Popescu — împreună cu soția lui corpolentă, Cătălina. Ocupaseră canapeaua în întregime. Alături, pe o saltea care se dezumfla încet, sforăia zgomotos fiul lor adolescent, Matei, cu șosete murdare și haine mototolite împrăștiate în jur.

În camera mică și primitoare, care fusese cândva biroul ei liniștit cu masă de lucru și calculator, se instalase sora soțului, Ioana, împreună cu cei doi copii ai ei — Luca, de cinci ani, și Emma, de trei, dormeau îngrămădiți pe un pat pliant, înconjurați de jucării colorate și haine șifonate. Chiar și pe holul îngust, cineva reușise să-și întindă un izopren subțire chiar lângă ușă.

Rudele soțului ei, Paul, veniseră „doar pentru câteva zile, ca să întâmpine Anul Nou împreună, în familie”, așa cum o asigurase el încă de la sfârșitul lui decembrie, dar ocupaseră rapid tot apartamentul și se purtau de parcă s-ar fi aflat într-o pensiune ieftină cu servicii complete.

*

— Maria, draga mea, unde ai prosoapele curate? — întreba tare soacra, Magdalena Ionescu, răscolind fără jenă dulapul din baie și aruncând rufele pe podea.
— Maria, pot să dau televizorul mai tare? E meci, — întindea deja mâna după telecomandă cumnatul mai mic, Toma, fără să aștepte răspuns.
— Mătușă Maria, unde sunt biscuiții buni? Cei din cutia roșie! — striga insistent din bucătărie Matei, deschizând toate dulapurile.
— Maria, ai un încărcător pentru iPhone? — striga Ioana din baie.

Pe treizeci și unu decembrie și pe tot parcursul primei zile a noului an, Maria a fost literalmente în picioare de dimineață până târziu în noapte. A tăiat salate, a prăjit carne, a aranjat masa festivă, a strâns vasele murdare după oaspeți, a spălat munți de farfurii și oale, a gătit din nou și a curățat din nou. Seara de întâi ianuarie o durea tot corpul, o trăgea spatele, picioarele îi erau umflate — dar nimeni nu i-a oferit vreodată ajutor real.

Paul se plimba prin apartament mulțumit și relaxat.

— La noi în familie așa e obiceiul — sărbătorim împreună, — spunea el zâmbind, fără să observe cum ea îi servea pe toți, în tăcere, de dimineață până seara.

— Sunt foarte obosită, Paul, — a spus ea încet.

— Obosită? — s-a mirat el sincer. — Dar mama te-a ajutat în bucătărie! Ați gătit împreună.

— Te-a ajutat? — Maria s-a oprit și s-a întors încet spre el. — Serios? Mama ta a stat toată seara la masă, povestind. Nici măcar o dată nu și-a strâns farfuria.

Paul era pe punctul de a răspunde, dar în acel moment din living s-a auzit râs, cineva a cerut cafea, iar conversația a rămas suspendată — neterminată, grea ca o piatră.

Maria stătea pe hol cu sacul de gunoi în mână și a înțeles brusc un lucru: dacă tăcea acum, nu s-ar mai fi putut opri niciodată.

*

Dimineața de doi ianuarie a pus totul la locul lui.

Maria și-a turnat un pahar cu apă. Mâinile nu îi tremurau. În interior domnea o liniște ciudată — fără lacrimi, fără isterie, doar o decizie limpede.

A intrat în living fără să-și coboare vocea.

— Paul, trezește-te. Trebuie să vorbim. Toți.

Camera s-a animat. Cătălina a ridicat capul nemulțumită. Alexandru a mormăit ceva. Ioana s-a ivit din cameră. Magdalena a ieșit din baie, ștergându-și mâinile cu un prosop care nu era al ei.

— Ce s-a întâmplat? — a întrebat rece.

— S-a întâmplat că sărbătorile s-au terminat, — a răspuns Maria calm. — Astăzi vă faceți bagajele și plecați.

S-a lăsat o tăcere apăsătoare.

— Cum adică plecăm? — s-a indignat Cătălina. — Doar vorbisem pentru o săptămână!

— Ați vorbit cu Paul. Nu cu mine.

*

Paul a făcut un pas înainte.

— Maria, ești serioasă? Sunt copii…

— Sunt foarte serioasă, — l-a întrerupt ea. — Acesta este apartamentul meu. L-am cumpărat înainte de căsătorie. Și nu sunt obligată să fiu o servitoare gratuită.

— Adică pentru tine suntem niște străini? — a spus Magdalena, cu venin în glas.

— Străin a fost lipsa de respect, — a răspuns Maria. — Și a fost prea mult aici.

— Dar noi am ajutat! — s-a revoltat Ioana.

— Copiii tăi mi-au mâzgălit biroul, — a spus Maria calm. — Și nici măcar n-am auzit un „scuze”.

Împachetarea a început cu oftaturi grele, uși trântite și șoapte. Cineva se plângea la telefon, altcineva tăcea demonstrativ. Dar până la prânz, apartamentul s-a golit.

Când ușa s-a închis în urma ultimilor oaspeți, Maria a trecut prin camere. Era murdar, dezordonat — dar liniștit.

Paul stătea în hol.

— Chiar nu puteai face altfel?

*

— Puteam, — a răspuns ea. — Dar atunci aș fi încetat să mă respect.

El a dat din cap.

— Am nevoie de timp.

— Ia-l. Dar nu aici.

Maria a închis ușa în urma lui, s-a rezemat cu spatele de ea și, pentru prima dată după mult timp, și-a permis să respire adânc.

Anul Nou se terminase cu adevărat.
Și odată cu el — viața în care limitele ei nu interesau pe nimeni.