— „Soția ta, din câte văd, nu știe deloc să primească musafiri. Ar trebui s-o educi mai bine”, s-a revoltat fratele soțului.

Ana stătea lângă frigider și privea calendarul ca și cum ar fi fost dușmanul ei personal. Vineri. Inima i s-a strâns neplăcut. Asta însemna că mâine aveau să vină. Ca după program. O dată la două luni. Nu o vizită — un adevărat dezastru. Își imagina deja cum Vasile, împreună cu Nicoleta și cei doi copii, vor da buzna din nou în apartamentul lor cu două camere, umplând fiecare colț, aerul și răbdarea ei.

— Dragă, n-ai uitat că mâine vine Vasile? — s-a auzit din sufragerie vocea lui Ion, care privea liniștit știrile.

A uitat. Desigur. Așa ceva se uită doar în coșmaruri.

— Țin minte, a răspuns scurt Ana, scoțând carnea din frigider. Trebuia să se pregătească din timp pentru asediu.

*

Vasile era cu cinci ani mai mare decât Ion și considera asta un drept pe viață de a-l învăța pe fratele mai mic cum „merge lumea”. După ce își deschisese o firmă de construcții într-un orășel de provincie, încrederea lui în sine crescuse peste măsură. Trei excavatoare, o echipă de opt oameni — și o coroană imaginară pe cap. Ana știa foarte bine că lucrurile nu mergeau chiar atât de strălucit, dar Vasile continua cu încăpățânare să joace rolul marelui afacerist.

Ion lucra ca inginer într-un institut de proiectare. Proiecta poduri, drumuri, noduri rutiere. Avea un salariu stabil și respectul colegilor. Pentru Vasile, însă, asta însemna doar „stat într-un birou” și „lipsă de ambiție”.

A doua zi, fix la ora două, a sunat soneria. Ana s-a privit rapid în oglindă: tricou de casă, blugi, părul prins neglijent. Perfect. Cu cât părea mai puțin primitoare, cu atât mai bine.

— Ano! În sfârșit! — Vasile a năvălit în hol ca o furtună. În urma lui, Nicoleta și copiii, Dănuț și Măriuca. — Ei, cum o mai duceți pe-aici?

— Bună ziua, a spus Ana, forțând un zâmbet.

Vasile a măsurat holul dintr-o privire critică:

— Tot același renovat. Ți-am spus eu că ar trebui să mai schimbați ceva. Tapetul e deja uzat.

Nicoleta inspecta deja apartamentul:

— Ano, canapeaua tot n-ați schimbat-o? Parcă e cam… obosită.

Copiii au pornit televizorul și au început să umble prin frigider.

— Lasă-i, a făcut Vasile un gest din mână. — Suntem familie.

*

Ana și-a strâns buzele. Familie. În care ea se simțea, de fapt, o servitoare.

Pe la șase, masa era pusă. Supă, salată și o tocăniță care fierbuse trei ore.

— Uau! Ai gătit toată ziua? — a ironizat Vasile.

— Aproape, a răspuns Ana sec.

— Degeaba te-ai străduit. Noi nu suntem pretențioși.

A gustat tocănița, a mestecat, apoi s-a strâmbat:

— Carnea e tare.

— E bună, a intervenit Ion.

— Tu nu te pricepi. Nicoleta la noi gătește — să-ți lingi degetele. Iar asta… — a înțepat farfuria cu furculița. — Ano, adu altceva. Asta nu se poate mânca.

— Alt fel cald nu este, a răspuns ea calm.

— Cum adică nu este?! Dacă musafirilor nu le place?

— Atunci să mănânce salata.

Vasile s-a lăsat pe spătarul scaunului:

— Ioane, auzi ce spune? Nevasta ta nu știe deloc să primească musafiri. Ar trebui s-o educi mai bine.

*

Ana s-a ridicat încet. Și-a luat farfuria, s-a apropiat de Vasile — și i-a turnat tocănița direct în poală.

— Ești nebună?! — a urlat el.

— Acum ascultați-mă cu atenție, a spus Ana, surprinzător de calm. — Ori plecați chiar acum, ori următorul lucru va fi o oală.

— Cum îndrăznești?! Nu e apartamentul tău!

— Și nici al tău, a spus Ana, răsucind un prosop. — Afară. Imediat.

Vasile a făcut un pas înapoi și a strigat:

— Ioane! Chiar ai de gând să taci?!

Liniștea din cameră a devenit apăsătoare. Chiar și copiii au încremenit. Ion s-a ridicat încet de la masă. Pentru prima dată după mulți ani, Ana nu l-a văzut nici vinovat, nici nesigur — ci obosit. Profund. Definitiv.

— Vasile, a spus el calm, dar fiecare cuvânt lovea precis. — Îți iei familia și pleci. Acum.

*

— Ce?! — Vasile s-a îndreptat, uitând chiar și de petele de pe pantaloni. — Ai înnebunit? Mi-a turnat mâncare în cap!

— Iar tu ai făcut asta cu ea timp de trei ani, l-a întrerupt Ion. — Cu vorbele. Cu disprețul. Cu umilința. Și nu voi mai face pe prostul.

Nicoleta a strâns-o pe Măriuca la piept și a șoptit:

— Vasile, hai să plecăm… Nu e normal.

— Taci! — a mârâit el, fără siguranța de altădată.

Ana stătea lângă el și, dintr-odată, a înțeles: nu-i mai era frică. Nici de țipetele lui. Nici de „statutul” lui. Nici de prezența lui.

— Ai venit mereu aici ca și cum ai fi fost stăpânul, a continuat Ion. — Ai criticat casa mea, munca mea, soția mea. Iar eu am permis. Din slăbiciune. Din obișnuință. Dar de azi — ajunge.

— O alegi pe ea?! — a arătat Vasile spre Ana.

— Îmi aleg familia, a răspuns Ion calm. — Și ea este familia mea.

Cuvintele au sunat ca un zăvor tras.

Vasile a mai stat câteva secunde nemișcat, apoi și-a apucat jacheta.

— Să nu uiți asta, frate. O să regreți.

— Nu, a spus Ana încet. — Tu vei regreta că nu ai învățat niciodată să respecți limitele altora.

*

Nicoleta trăgea deja copiii spre ușă. O clipă mai târziu, trântitul ușii a pus punct tuturor.

Ana s-a lăsat încet pe scaun. Mâinile îi tremurau.

— Iartă-mă, a spus Ion. — Ar fi trebuit să fac asta demult.

— Important e că ai făcut-o acum, a răspuns ea.

Au strâns masa în tăcere. Fără grabă. Fără tensiune. Ca niște oameni care, în sfârșit, au scăpat de o povară grea.

Târziu în noapte, Ana s-a uitat din nou la calendar. Pentru prima dată după ani, datele nu o mai speriau.

Vinerile nu mai erau înfricoșătoare.

Iar în casa lor s-a așezat liniștea — una adevărată.