— Și apartamentul, și mașina le trecem pe numele mamei, a spus Cătălin, fără să o privească pe Raluca.

Pentru o clipă, totul i s-a întunecat în fața ochilor.
— Cătăline, în sfârșit! — a oftat Doina, ușurată. — Ți-am spus eu că așa e corect. Cine știe… dacă divorțați, bunurile pot ajunge nu se știe unde.

Raluca a rămas încremenită, cu cheile în mână.
Așa deci.
Nu „dacă”, ci când.
Nu „ca măsură de siguranță”, ci dinainte.

În bucătăria apartamentului ei închiriat stăteau amândoi — calmi, siguri pe ei, ca la ei acasă. Pe masă erau prăjituri, termosul Doinei, scaunele deja mutate.
Pentru Raluca nu mai era loc.

A intrat încet în bucătărie. Fiecare pas îi bătea în tâmple.

— Bună, a spus ea. — Se pare că deranjez?

— Nicidecum, — a zâmbit Doina prea larg. — Chiar pe tine te așteptam.

*

Te așteptam.
Cuvintele au sunat ca o sentință.

— Am decis să nu mai amânăm, — a continuat Doina, așezându-se comod. — Cât timp erai la serviciu, Cătălin a făcut toate calculele. Foarte practic. Tu ești organizată, notezi tot.

Raluca s-a uitat la soțul ei.

— Ce înseamnă asta?

— Raluca, nu începe, — a spus Cătălin, frecându-și puntea nasului. — Sunt doar cifre. Fapte.

— Ce fapte?

— Cât ai economisit. Cât mai poți contribui. Am refăcut bugetul.

— Am?

— Familia, — a dat din cap Doina.

Un frig lent i s-a strecurat în piept.

— Și când aveați de gând să-mi spuneți?

— Acum îți spunem, — a răspuns calm Doina. — Nu ascundem nimic.

Raluca și-a sprijinit palmele pe masă.

— Repetați. Încet.

— Apartamentul va fi pe numele mamei. Și mașina, — a spus Cătălin. — Așa e mai sigur.
— Iar banii tăi… sunt o contribuție la viitorul nostru comun.

— Viitorul cui? — a întrebat Raluca încet.

*

— Al nostru.

— Nu, — a clătinat ea din cap. — Al vostru.

Doina s-a aplecat înainte.

— Raluca, tu nu pierzi nimic. Oricum nu ai nimic pe numele tău.

Fraza a fost rostită firesc.
Ca o simplă constatare.

— Repetă.

— Apartamentul e închiriat, mașina nu e pe numele tău, economiile făcute în căsătorie sunt comune. Trebuie protejate.

— Protejate de cine? — Raluca l-a privit pe Cătălin.

El și-a ferit privirea.

— De viață.

S-a lăsat liniștea.

— Deci, — a spus Raluca rar, — patru ani am economisit, am muncit, m-am lipsit de toate…
— Ca în final să-mi dau banii mamei tale și să trăiesc fără niciun drept?

— Nu dramatiza, — a aruncat Cătălin.

— Asta numiți voi prudență?

— Am spus de la început, — a intervenit Doina, — nu e bine să pui totul pe numele unei femei. Azi soție, mâine străină.

Cătălin a tăcut.

Și tăcerea lui a spus totul.

Raluca și-a scos verigheta și a pus-o pe masă. Sunetul a fost abia perceptibil.

*

— Ce faci? — a întrebat Cătălin.

— Marchez un moment, — a răspuns calm. — Momentul în care am încetat să fiu soție și am devenit o resursă.

— Și să știi, — a adăugat el rece, — banii din contul tău i-am transferat deja.
— Temporar. Ca să nu faci ceva la nervi.

Raluca a încremenit.

— Ce ai spus?

Doina a coborât privirea.

— Eu am cerut, — a murmurat ea. — Așa e mai sigur.

Raluca se uita la ei și înțelegea limpede un lucru:
fusese deja furată.
Calm. În familie. Sub masca grijii.

— Am înțeles, — a spus ea.

Și-a luat geanta și a ieșit.

Afară, Raluca tremura — nu de frig.
De furie. Rece. Clară.

Primul apel a fost la bancă.
Al doilea — la un avocat.

După câteva ore știa sigur: banii vor fi returnați.

Când s-a întors în apartament, Cătălin și Doina erau în bucătărie.

*

— Nu vă faceți griji, — a spus Raluca calm. — Sunt doar pentru puțin timp.

A pus telefonul pe masă.

— Transferul a fost declarat ilegal. Mâine începe procedura de returnare.
— Și apoi — plângerea.

— Ai înnebunit?! — a sărit Cătălin.

— Nu. Abia acum văd clar.

A pus lângă telefon un dosar.

— Aici e cererea de divorț. Nu-ți cer nimic.
— În afară de un lucru: să nu mai decideți niciodată pentru mine ceea ce nu vă aparține.

A plecat.

Banii au revenit după șapte săptămâni.
Fără scuze. Fără explicații.

Câteva zile mai târziu, Cătălin a sunat.

— Raluca… mama spune că ai făcut-o intenționat…

— Acum vorbești tu sau ea? — a întrebat Raluca calm.

Liniște.

— De asta nu mai suntem o familie.

A închis.

*

Nu a mai sunat.

Doina a țipat la bancă.
A cerut.
A acuzat.

Dar banii au dispărut oricum din contul ei.

Divorțul s-a încheiat rapid.

Raluca a închiriat o garsonieră luminoasă. A cumpărat un pat pe care nimeni nu se așeza fără invitație. A pus perdele alese de ea — nu „practice”, ci pe placul ei.

Dimineața bea cafeaua la fereastră.
Fără termosuri.
Fără „decizii corecte”.
Fără mâini străine în viața ei.

Și într-o zi a înțeles:

nu pierduse nimic.
Doar încetase să fie comodă —
și devenise liberă.