— 1.200 de lei pentru nepot: soacra mi-a întins nota de plată — și a uitat, se pare, în al cui apartament se află

— O oră de bonă costă șase sute de lei. Elena, sunt o mie două sute. Transfer pe numărul de telefon, îl știi.

Mariana Popescu nu glumea.

Stătea în pragul holului meu — dreaptă, adunată, impecabil aranjată, de parcă nu venise la nepot, ci la o întâlnire de afaceri. Coafura perfectă nu se mișcase niciun milimetru, paltonul bej îi cădea exact, ca și cum ar fi fost croit special pentru acest moment. În mâini ținea un carnețel mic, cu copertă din piele. Cu câteva secunde înainte, chiar sub ochii mei, notase ceva în el cu un stilou subțire, auriu — atent, cu apăsare, ca și cum nu ar fi consemnat o sumă, ci o sentință.

*

Am încremenit cu o singură cizmă încălțată. Cealaltă rămăsese lângă mine — deschisă, neputincioasă. Aerul umed din casa scării mi s-a părut mai cald decât privirea ei. În piept mi s-a strâns ceva dureros, ca și cum, dintr-odată, mi s-ar fi luat dreptul de a respira în propria mea locuință.

„O mie două sute. La prețul pieței.”

A spus-o fără furie. Mai rău — cu un calm profesionist care mi-a dat fiori.

— Mamă, ești serioasă? — vocea lui Paul s-a auzit din bucătărie, înfundată, ca de sub apă. Auzise tot. Desigur că auzise. Dar, ca de obicei, spera ca furtuna să treacă pe lângă el.

— Cât se poate de serioasă, dragul meu, — Mariana Popescu a închis carnețelul cu un pocnet sec, precis. — Sunt o femeie modernă. Am șaizeci de ani, nu o sută. Resursa mea este timpul. Iar timpul, cum spun coach-ii, înseamnă bani. M-ați rugat să stau cu nepotul două ore? Am stat. Serviciul a fost prestat.

Vorbea egal, sigur, ca și cum ar fi citit clauzele unui contract pe care, chipurile, îl semnasem. Nicio urmă de îndoială. Nicio stânjeneală. Nici măcar o clipă în care să se simtă că este vorba despre un copil. Despre nepotul ei.

M-am îndreptat încet. Cizma mi-a alunecat din picior și a atins podeaua ușor, dar aproape că n-am observat. Capul îmi vuia.

— Scuzați-mă… — nu mi-am recunoscut propria voce. Era prea calmă pentru ceea ce fierbea în mine. — Deci sunteți acum în apartamentul meu și îmi cereți bani pentru că ați stat cu fiul nostru?

*

Mariana Popescu a ridicat ușor o sprânceană. Exact atât cât să arate că întrebarea i se pare ciudată.

— Elena, fără emoții. Eu nu am „stat”, eu am ajutat. Iar ajutorul costă. Așa trăiesc toți acum.

Paul a apărut, în sfârșit, pe hol. În pantaloni de casă, cu expresia pierdută a cuiva pus brusc între două focuri.

— Mamă, dar… — a ezitat, scărpinându-se în ceafă. — Tu ai fost cea care a oferit ajutorul.

— Am oferit ajutor, nu muncă gratuită, — a tăiat-o ea scurt. — Îmi prețuiesc timpul. Și, apropo, aș fi putut cere mai mult. Șase sute e încă omenesc.

Am simțit cum se ridică în mine un val — greu, fierbinte, ținut în frâu ani la rând. În spatele acelei fraze au apărut toate „mărunțișurile” de dinainte: observații, priviri, aluzii, control. Tot ce înghițisem de dragul păcii.

— Interesant, — am spus încet, privindu-o drept în ochi. — Chiria pentru prezența dumneavoastră aici o calculați tot „la prețul pieței”? Sau, deocamdată, doar bona?

Mariana Popescu a încremenit pentru o clipă. Doar o clipă. Dar am văzut-o.

S-a îndreptat și mai tare, a strâns buzele și a băgat carnețelul în geantă, ca și cum discuția s-ar fi încheiat.

— Nu despre asta vorbim acum, — a spus rece. — Aștept transferul.

Liniștea din hol a devenit densă, aproape palpabilă. Până și ceasul de pe perete părea să-și încetinească mersul.
Stăteam desculță pe gresia rece și, cu o claritate dureroasă, am înțeles: nu mai puteam tăcea.

Tăcusem prea mult ca să mai vorbesc acum în grabă.
O secundă. A doua. Îmi auzeam respirația și simțeam frigul podelei urcând — spre genunchi, stomac, piept.

*

— Transferul nu va avea loc, — am spus în cele din urmă, încet, dar atât de clar, încât Mariana Popescu nici nu a cerut să repet.

Paul și-a întors brusc capul spre mine.

— Elena…

— Nu, — am ridicat palma fără să-l privesc. — Așteaptă. Nu am terminat.

Mariana Popescu a îngustat ochii. În privirea ei a apărut ceva nou — iritarea cuiva căruia i-a cedat brusc pârghia obișnuită de presiune.

— Vorbești sub impulsul emoțiilor, — a spus rece. — Nu e constructiv.

— Din contră, — am simțit cum vocea mi se întărește. — Pentru prima dată după mult timp sunt complet calmă.

Am făcut un pas spre ea. Acum ne despărțea mai puțin de un metru.

— Ați venit în casa mea. Într-un apartament pe numele meu. Ați rămas cu nepotul din proprie inițiativă — fără contract, fără semnături, doar pentru că sunteți bunica lui. Iar acum cereți bani, ca și cum ați fi oferit un serviciu plătit unei străine.

Mariana Popescu a schițat un zâmbet, dar era încordat.

— Nu dramatiza. În Europa, de altfel, așa funcționează lucrurile. Familia e una, limitele sunt alta.

*

— Perfect, — am dat din cap. — Atunci să facem ca în Europa. Cu limite.

Am mers în living și am luat de pe masă dosarul gri.

— Aici sunt actele apartamentului, — am spus, deschizându-le. — Proprietar: eu. Persoane declarate: eu și copilul. Dumneavoastră — nu.

Paul a pălit.

— Elena, de ce faci asta…

— Pentru că, — l-am întrerupt, — dacă socotim „la prețul pieței”, atunci le socotim pe toate.

M-am întors spre Mariana Popescu.

— Pot să vă prezint și eu o notă de plată. Sau admitem, în sfârșit, că familia nu e un tabel de tarife.

Ea a inspirat lent.

— Mă ameninți?

— Nu, — am clătinat din cap. — Stabilesc reguli. În casa mea.

Paul a făcut un pas înainte.

— Mamă, poate… uităm totul. Suntem familie.

L-am privit.

— Familia nu înseamnă „uităm”. Familia înseamnă o poziție clară. Ți se pare normal să ceri bani pentru propriul copil?

A tăcut. Apoi a spus încet:

— Nu.

Mariana Popescu s-a întors brusc spre el.

*

— Te întorci împotriva mea?

— Mă așez de partea bunului-simț, — a răspuns el, surprinzător de ferm.

Ea și-a pus paltonul.

— Atunci să nu mai contați pe ajutorul meu, — a aruncat peste umăr.

— Eu contez pe respect, — am răspuns.

A plecat.

Am rămas singuri.

— Îți dai seama că de acum va fi război? — a întrebat Paul în șoaptă.

Am pus ambele cizme una lângă alta și, pentru prima dată în seara aceea, am simțit căldură.

— Nu e un război, — am spus. — E o graniță. Era demult timpul să fie trasată.

El a dat din cap.

— Sunt cu tine.

Știam un lucru: în ziua aceea nu refuzasem doar să plătesc o mie două sute de lei.
Refuzasem să mai plătesc pentru puterea altcuiva asupra vieții mele.