Soțul meu a rostit în somn numele celei mai bune prietene a mele și a șoptit: „Te iubesc”. Am decis să le verific conversațiile și am descoperit un secret pe care îl ascundeau de cinci ani.

În dormitor plutea acea liniște aparte, densă, aproape palpabilă, care există doar înainte de răsărit — când orașul a amuțit deja, dar păsările încă nu și-au început primul cântec timid. Stăteam întinsă cu ochii deschiși, privind tavanul, și ascultam respirația egală a soțului meu. În mine creștea o neliniște ciudată, inexplicabilă — ca și cum undeva, în adânc, s-ar fi întins o coardă subțire și ar fi început să vibreze, avertizându-mă de un pericol.

*

Soțul meu, Andrei, dormea adânc, cu brațele răsfirate. În lumina slabă a felinarului de pe stradă, care pătrundea prin perdelele groase, chipul lui părea liniștit, familiar, cunoscut până la cele mai mici detalii. Trăiserăm împreună cinci ani și întotdeauna crezusem că îl cunosc pe deplin: fiecare aluniță, fiecare intonație, fiecare respirație.

Deodată, ritmul respirației lui s-a schimbat. S-a mișcat, a mototolit pătura și, ca și cum ar fi continuat în somn o conversație importantă, încărcată emoțional, a rostit clar, cu o tandrețe care mi-a tăiat respirația:

— Maria… iubirea mea… nu mai pot așa… te iubesc.

Inima mi-a sărit o bătaie, apoi a început să bată atât de tare, încât mi s-a părut că va trezi toată casa.

Maria.
Maria Popescu.
Cea mai bună prietenă a mea.

Persoana cu care împărțisem banca la școală, apartamentul de student și toate secretele mele cele mai intime. Maria fusese martoră la nunta noastră, îl botezase pe fiul meu, mă liniștea după certurile cu Andrei și îmi spunea mereu:
— Ana, ține-te de el. E un om de aur.

Mintea mea încerca disperat să găsească o explicație. Poate visa despre muncă? Uneori aveau contacte profesionale — ea îl ajuta cu documente pentru firmă. Poate era doar oboseală. Un deliriu.

*

Dar intonația…
În acel „te iubesc” era prea multă durere, prea multă tandrețe reprimată. Așa nu se vorbește întâmplător. Așa se vorbește doar femeii fără de care nu mai poți trăi.

Somnul a dispărut instantaneu. M-am dat jos din pat cu grijă și, pe picioare moi, am ieșit în living. Tremuram. Un frison care nu avea nicio legătură cu temperatura din cameră îmi pătrundea până în oase. M-am așezat pe canapea, cu brațele strânse în jurul meu, și am început să refac în minte ultimii ani.

Privirile lor lungi la sărbători. Maria, care apărea „întâmplător” exact atunci când Andrei întârzia.
— Eram prin zonă, îl aduc eu, spunea ea.
Iar eu îi mulțumeam sincer.

Privirea mi-a căzut pe măsuța de cafea. Telefonul soțului era acolo, ca de obicei. Nu-l ascundea niciodată. Parola era simplă — data nunții noastre.

Am întins mâna, știind că nu mai există cale de întoarcere.

Ecranul s-a aprins. Mesageria s-a deschis imediat. Conversația cu „Maria 💙” nu era nici prima, nici arhivată. Ultimul mesaj fusese șters, dar tot ce era mai sus rămăsese.

Am început să derulez și, cu fiecare mișcare a degetului, viața pe care o crezusem reală se destrăma.

Nu era o aventură.
Era o a doua viață.

— „Sunt obosit să mă prefac, Maria. Când vom putea fi în sfârșit împreună?”
— „Mai rabdă, iubirea mea. Ionuț e încă mic. Ana nu se va descurca singură. Am stabilit să nu-i distrugem viața brusc.”

Am derulat mai departe. Luni. Ani. Și, în cele din urmă — acum cinci ani. Perioada pregătirilor pentru nunta noastră.

— „Ești sigur că vrei să te căsătorești cu ea?”
— „Nu. Te iubesc doar pe tine. Dar tu ai spus că are nevoie de mine. Că trebuie să o salvez. Mă căsătoresc pentru tine.”
— „Ești eroul meu. Las-o pe Ana să trăiască în povestea ei. Nu va suporta adevărul.”

*

Am vomitat în baie.
Căsnicia mea fusese o piesă de teatru.
Iar eu — un decor.

Durerea s-a transformat încet într-o furie rece, tăioasă.

Am făcut capturi de ecran, am pus telefonul la loc și am făcut cafea. Trebuia să aștept dimineața. Să-l privesc în ochi la lumina zilei.

După o oră, Andrei a intrat în bucătărie.

— Bună dimineața, iubito…

M-am tras înapoi.

— Ai dormit bine? Maria nu ți-a apărut în vise?

A pălit. A înțeles totul.

— Ana… despre ce vorbești? Care Maria?..

L-am privit și, pentru prima dată, am văzut limpede:
în fața mea nu era un bărbat.
Era o minciună.

A rămas în picioare, așteptând să-mi cobor eu privirea prima. Să îndulcesc lucrurile, ca de obicei. Dar nu în ziua aceea.

— Vrei să repet? am întrebat încet. Sau vei spune în sfârșit adevărul?

Andrei s-a așezat, ca și cum picioarele nu-l mai țineau.

— Ai înțeles greșit…

*

Am pus telefonul în fața lui.

— Atunci explică.

A privit — și s-a prăbușit.

— Nu am vrut să te rănesc…
— Ți-ai construit viața pe o minciună, am spus.

A încercat să-mi atingă mâna. Am retras-o.

— Unde e ea?
— La ea…

Am încuviințat din cap.

— Îți faci bagajele. Azi.

A încercat să vorbească despre fiul nostru, despre timp, despre „nu acum”.

— Ionuț va crește și va afla adevărul. Dar nu va trăi într-o casă unde mama lui e un obiect de milă.

Andrei a plecat cu o valiză.
Eu nu am plâns.

După o oră a venit un mesaj.

Maria:
Ana, ai înțeles totul greșit. Trebuie să vorbim.

Vino, am răspuns.

*

A venit cu un chip plin de compasiune. A vorbit mult — despre iubire, despre circumstanțe dificile, despre faptul că „s-a gândit mereu la mine”.

Am pus telefonul pe masă, în tăcere.

— Sunt copii.

A pălit.

— Te-ai schimbat…
— Nu. Doar că nu mai sunt a voastră.

A plecat. Pentru totdeauna.

Seara, l-am culcat pe Ionuț. M-a cuprins de gât și a șoptit:

— Mamă, ești cu mine?

— Întotdeauna.

O lună mai târziu a fost divorțul.
Un an mai târziu — o viață nouă.

Uneori îmi amintesc acea noapte și un nume străin în liniște.

Acum știu:
uneori, trădarea nu este sfârșitul.
Uneori, este începutul.