— Du-te imediat și spal-o pe mama mea! Are nevoie de îngrijire, iar tu stai holbându-te la televizor! — a mormăit soțul, iritat.
— Ce faci acolo, stai ca un monument?! Mă auzi măcar?

Maria tresări.
Vocea lui Ion i-a lovit urechile ca o ușă trântită într-o cameră liniștită. Și-a mutat privirea de pe ecran, unde o altă eroină de serial plângea după o iubire distrusă, și l-a văzut pe soț — roșu la față, ciufulit, cu acea cută veșnică între sprâncene.

— Du-te imediat și spal-o pe mama mea! Are nevoie de îngrijire, iar tu stai holbându-te la televizor! — a repetat Ion, smulgând o jachetă veche din cuier

*

Afară se învârtea iarna. Zăpada cădea deasă și insistent, lipindu-se de geamuri în fulgi umezi. Se întuneca devreme, ca întotdeauna în ianuarie, iar lumina din ferestrele caselor vecine părea deosebit de galbenă, aproape portocalie — ca și cum, dincolo de pereții altora, ar fi ars șeminee și s-ar fi copt plăcinte.

Maria se ridică încet de pe canapea. Picioarele îi erau amorțite — stătuse așa cel puțin patruzeci de minute. În cameră mirosea a ceapă prăjită și a ceva… spitalicesc? Nu. Pur și simplu a bătrânețe. Așa mirosea soacra ei în ultimele luni.

— Tocmai am ieșit de la ea, — spuse Maria încet. — Am schimbat lenjeria, i-am dat medicamentele…

— Aha, ai schimbat-o, — o batjocori Ion. — Atunci de ce m-a sunat și s-a plâns că nimeni nu vine la ea? De ce spune că stă udă?

— Ion…

— Nu-mi spune „Ion”! — izbucni el. — Mama mea moare, iar ție nu-ți pasă! Pe tine te interesează doar serialele tale!

Maria strânse pumnii.
Înăuntrul ei urca ceva fierbinte și lipicios, ca și cum apa ar fi început să fiarbă în piept. Voia să țipe că de trei luni aproape nu mai doarme. Că se trezește noaptea pentru bătrână. Că spală această lenjerie în fiecare zi. Că a uitat când a ieșit ultima oară din casă pur și simplu — nu la magazin, nu la farmacie.

Că propria ei viață dispăruse. Se dizolvase în aceste zile identice, asemănătoare între ele ca gemenii.

Dar tăcu.

*

Ion își trăgea deja ghetele, pregătindu-se să plece — la garaj, desigur. Mergea mereu acolo când se enerva. Acolo erau șuruburi, piulițe, reparația nesfârșită a unei mașini care oricum nu pornea. Acolo era libertatea lui. Mică, îmbibată de ulei și tutun — dar a lui.

— Du-te, — spuse Maria. — Fugi la mama ta.

El se întoarse.
Pe chipul lui apăru ceva nou — nu furie.
Mirare.

— Te-ai supărat? — rânji el. — Ai ales momentul potrivit. Nu e timp pentru sentimentele tale.

Apucă mânerul ușii, apoi se opri brusc.

— Și, oricum… ai putea fi mai atentă. Mama mea nu e veșnică.

— Știu asta, — spuse Maria încet. — Știu mai bine decât tine.

Ion ieși trântind ușa. În apartament se făcu imediat prea liniște.

Din camera soacrei se auzi o tuse slabă.

— Ma-ri-a…

Maria rămase în mijlocul sufrageriei și, dintr-odată, înțelese că nu poate face niciun pas.

Încă nu știa că tocmai în acel moment, în acea liniște, ceva din ea se rupea definitiv — și, în același timp, se năștea.

Totuși, se duse. Din obișnuință.

Soacra zăcea cu pătura trasă până la bărbie și o privea atent, suspicios.

*

— A plecat? — întrebă.

— A plecat.

— Și bine a făcut. N-are rost să-și strice nervii. E bărbat, are nevoie de odihnă.

Maria verifică în tăcere cearșaful. Uscat. Curat.

— De mult n-ai mai venit pe la mine, — mormăi soacra.

— Acum o oră.

— Atunci înseamnă că mă îngrijești prost.

Maria se îndreptă.

— Altădată era diferit, — spuse ea. — Aveați viața dumneavoastră.

— Iar tu n-ai?

Întrebarea rămase suspendată în aer.

— Nu, — răspunse Maria calm. — Nu mai am.

— Ești soție. Trebuie să înduri.

Acest „trebuie să înduri” sună ca o sentință.

Maria aranjă perna și spuse pe un ton ferm:

— Mâine voi chema o îngrijitoare.

— Ce?! Ion va fi împotrivă!

— E alegerea lui. Aceasta e a mea.

Seara, Ion se întoarse de la garaj. În apartament nu mirosea a cină. Ferestrele erau întredeschise, iar pe masă erau așezate ordonat niște documente.

— Ce-i asta?

*

— Datele îngrijitoarei. Și cererea. Mă întorc la muncă.

— Ai înnebunit?!

— Nu. Doar am încetat să mai dispar.

El o privi mult timp.

— Te-ai schimbat.

— Nu, — răspunse Maria. — În sfârșit am rămas.

A doua zi veni îngrijitoarea. Maria își făcu o geantă — mică, dar a ei.

Când închise ușa în urma ei, inima îi bătea repede.
Nu de frică.

De viață.

Afară ningea.
Dar acum era doar zăpadă.

În față era drumul.
Și, în sfârșit, îi aparținea.