„Vei spăla podelele, nu vei alerga pe la recepții corporative!” — soacra mea mi-a rupt costumul.
Dar nu știa că totul era înregistrat de camere.

— Vicky, ești sigură că trebuie să mergi? — Mark stătea în pragul dormitorului, sprijinit cu umărul de tocul ușii.
— De ce nu rămâi? Mama pregătește o salată.

Nu mi-am ridicat privirea de la laptop. Cifrele raportului se amestecau, dar nu din cauza oboselii.
— Am o recepție corporativă. Ți-am spus deja.

— Hai… sunt doar patru conversații.

*

Doar patru conversații. Am muncit douăzeci de ani pentru seara asta. Astăzi vor anunța numirea mea ca director general adjunct. Mi-am cumpărat singură un apartament în centrul Sankt Petersburgului. Am construit departamentul financiar de la zero.
Iar el spune — patru conversații.

— Mark, dă-te la o parte.

A plecat fără să închidă ușa. Din bucătărie s-a auzit vocea Silviei:
— Iar aleargă după șefii ei. Iar acasă frigiderul e gol.

Am închis ochii. Cu două săptămâni înainte venise din Lyon „să ajute de sărbători”. De atunci, în casă plutea o ordine străină și un dispreț abia mascat.

Primul semnal de alarmă a apărut în a treia zi. Pregăteam o prezentare, cu schițele raportului întinse pe masă. Silvia a adus cafea. Din proprie inițiativă. Fără să întrebe. A pus ceașca pe marginea mesei. Am întins mâna după mouse — am lovit-o cu cotul. Cafeaua s-a revărsat peste documente într-o pată maro murdară, distrugând tabelele.

— Vai, Vicky, ce neîndemânatică ești. Eu am pus-o atât de atent.

Mark ștergea masa fără să mă privească.
— Mama a vrut doar să ajute.

Am tăcut. Și am refăcut raportul de la zero până la patru dimineața.

*

O săptămână mai târziu am observat o pată pe costum. Catifea safir — cel pe care îl comandasem cu trei luni înainte, special pentru recepție. Pe rever se întindea o decolorare, ca și cum cineva ar fi vărsat ceva coroziv. În coșul de gunoi era o sticlă goală de detergent industrial. Bonul l-am găsit în buzunarul jachetei lui Mark. Detergent. Și mănuși de latex.

A doua zi am instalat un dispozitiv de înregistrare. Un telefon vechi, ascuns în spatele cărților de pe raftul din living. Înregistrarea pornită. Am plecat la serviciu, iar seara am ascultat fișierul în căști, în timp ce Mark făcea duș.

La început — clinchet de vase. Apoi vocea Silviei:
— Mark, ești sigur că nu va bănui nimic?

O pauză. Și răspunsul lui — calm, sigur:
— Mamă, ea înghite tot. Important e să nu ajungă la recepție…

Am oprit înregistrarea. Și în aceeași clipă ușa dormitorului a trântit.

În seara aceea am ieșit din cameră deja pregătită. Într-un costum nou. Negru. Sever până la cruzime.

Silvia s-a oprit în fața ușii, blocându-mi calea.
— Unde crezi că mergi? — a șuierat ea.
— Am spus clar: vei spăla podelele, nu vei alerga pe la recepții corporative!

*

O mișcare bruscă. Materialul s-a rupt. Mi-a sfâșiat costumul chiar pe mine.
— Gata, — a spus mulțumită. — Rămâi acasă.

M-am uitat la materialul rupt. Apoi la ea. Și pentru prima dată după mult timp, am zâmbit.
— Mulțumesc, — am spus calm.

— Pentru ce?! — Silvia a rămas împietrită.
— Pentru dovadă.

Am apăsat un buton pe telefon. În cameră a răsunat vocea ei: „Important e să nu ajungă la recepție…”
Apoi vocea lui Mark: „Ea înghite tot…”

Tăcerea a devenit densă, aproape palpabilă.
— Tu… tu ne-ai înregistrat?! — a țipat Silvia.
— Nu doar eu, — am răspuns, arătând spre camera smart din colțul camerei. — Și nu doar aici.

*

Peste o oră eram deja la recepție. Când directorul general a urcat pe scenă, sala a amuțit.
— Astăzi anunțăm numirea noii noastre directoare generale adjuncte, — a spus el. — O persoană care a știut să reziste presiunii nu doar la muncă, ci și dincolo de ea.

S-a uitat direct în ochii mei.
— Victoria Laurent.

Aplauzele au fost asurzitoare.

Mark a plecat după trei zile. Silvia — chiar în acea seară, cu poliția și țipete.
Iar eu am rămas. În apartamentul meu. În funcția mea. În viața mea.

Și când cineva a spus:
— Ce caracter…

Am răspuns liniștită:
— Nu. E doar sfârșitul răbdării.