Soțul a plecat la o prietenă, iar când s-a întors după un an în familie — îl aștepta o surpriză neașteptată

Maria a încremenit lângă fereastra bucătăriei, strângând în mâini o ceașcă de ceai deja rece. Dincolo de geam, zăpada se topea încet, formând bălți murdare în curte. La fel de încet se topea și viața ei de dinainte — picătură cu picătură, fără drept de întoarcere.

— Maria, plec, — a spus Ion, stând în prag cu o valiză în mână. — La Sofia.

Ceașca i-a alunecat din degete și s-a spart pe gresie. Cioburile s-au împrăștiat în toate direcțiile, ca speranțele ei.

— Ce ai spus? — a șoptit ea, fără să se întoarcă.

— Știi despre cine e vorba. Noi… ne iubim. Iartă-mă.

*

Treizeci de ani de căsnicie.
Treizeci de ani.

Maria s-a întors încet. Ion părea stânjenit, ca un elev care își recunoaște vina pentru un geam spart.

— Sofia de la biroul tău? Cea care e mai tânără decât fiica noastră?

Ion a dat din cap, evitându-i privirea.

— Maria, ce să mai spun… Așa s-a întâmplat. N-am plănuit, dar…

— Dar ce, Ion? — vocea ei tremura. — Pentru că e tânără? Pentru că cu ea e mai interesant? Sau pentru că eu am devenit bătrână și plictisitoare?

— Nu spune asta, — a lăsat valiza jos și a făcut un pas spre ea. — Ai fost o soție bună, o mamă bună…

— Am fost, — l-a întrerupt Maria brusc. — Am fost o soție bună.

S-a așezat pe scaun. Picioarele nu o mai țineau.

Cincizeci și opt de ani.
Treizeci de ani de căsnicie.
Și o singură valiză lângă ușă.

— O să las niște bani, — mormăia Ion, scotocind prin portofel. — Pentru început. Apartamentul, desigur, e al tău…

— Pleacă, — a spus Maria încet.

— Cum?

— Pleacă! — a strigat ea, ridicându-se brusc. — Imediat! Și să nu îndrăznești să spui că am fost o soție bună! Soțiile bune nu sunt părăsite pentru fete!

*

Ion a apucat valiza în grabă.

— Maria… te voi suna…

Ușa s-a trântit.

Maria a rămas singură, în mijlocul bucătăriei, printre cioburile ceștii și viața ei distrusă.

Primele zile au trecut ca prin ceață. Rătăcea prin apartament, gătea pentru o singură persoană și plângea.
Plângea deasupra oalelor.
Plângea privind jumătatea goală a patului.
Plângea de milă pentru ea însăși.

— Mamă, vino la noi, — o ruga la telefon fiica ei, Elena. — Te vei distruge singură acolo…

— Nu pot, draga mea. Încă nu sunt pregătită.

— Mamă… și ce vei face acum? Din ce vei trăi?

Maria privea apa zăpezii topite care se scurgea pe geam, ca niște lacrimi.

— Voi trăi, — a spus ea în cele din urmă, calm. — Cumva voi trăi.

A închis telefonul.
În apartament s-a lăsat liniștea.
Prea multă liniște.

*

Și în acel moment, Maria a înțeles limpede: rămăsese complet singură — fără soț, fără rol, fără viitorul pe care îl știa de treizeci de ani.

Încă nu știa că exact din această clipă totul avea să înceapă să se schimbe.

Maria s-a rezemat cu spatele de ușă și a rămas nemișcată câteva secunde, ascultând nu pașii lui Ion, ci pe sine. Inima îi bătea regulat. Fără panică. Fără isterie. S-a mirat — și pentru prima dată după mult timp și-a permis să zâmbească.

În seara aceea a stat mult timp în bucătărie fără să aprindă lumina. Dincolo de ferestrele vecinilor, viața își urma cursul — certuri, împăcări, cine, tăceri. Cândva credea că viața ei s-a încheiat în ziua în care ușa s-a trântit. Acum înțelegea: atunci abia începuse.

Telefonul a sunat târziu.

— Mamă, a venit? — a întrebat Elena.

— Da.

— Și…?

— Și a plecat.

— Cum te simți?

Maria și-a privit mâinile.

— Bine. Chiar bine.

*

După câteva zile, Ion a scris. Apoi din nou. Un mesaj lung despre greșeli, regrete, dorința de a se întâlni. Maria l-a citit calm… și l-a șters.

Munca a devenit un sprijin. Oamenii o respectau. Viața începea să se umple.

În weekend — cafea, plimbări, cărți. Zile întregi fără să se gândească la el.

Într-o seară a scos un vechi album foto. L-a răsfoit fără mânie.

— Mulțumesc, — a spus ea încet. Sieși.

Primăvara a mers la fiica ei.

— Mamă… ești vie, — a spus Elena.

— Am încetat pur și simplu să trăiesc viața altcuiva, — a răspuns Maria.

A mai trecut un an. Ion a dispărut definitiv.

Iar într-o seară, întorcându-se acasă, Maria a pus ceainicul pe foc și a înțeles brusc:
în această liniște nu era singurătate.

Era libertate.

Viața ei nu se mai topea.
Acum îi aparținea.