Se împăcase deja cu gândul că va muri singur. Dar o întâlnire l-a făcut să se îndoiască de însăși realitatea

Alexandre Marten, un bărbat cu o înfățișare respectabilă și cu o noblețe discretă a părului cărunt la tâmple, stătea în cabinetul îngust al medicului, strângându-și mâinile atât de tare, încât articulațiile degetelor i se albisera. Chipul său, de obicei rece și stăpânit, trăda acum o oboseală profundă — ca și cum anii de luptă cu durerea și singurătatea interioară îl frânseseră în cele din urmă. De zece ani era urmărit de o durere insuportabilă la picior — obsesivă ca un blestem, străbătându-i trupul în valuri ascuțite și arzătoare. De mult își pierduse șirul de câte ori le spusese medicilor aceeași poveste, ca pe o sentință învățată pe de rost — povestea care începuse într-o zi tragică: ziua morții lui Éloïse, soția sa, a cărei absență lăsase în viața lui un gol fără fund.

— Trăiesc cu această durere ca și cu un blestem, — spuse el răgușit, iar vocea îi tremura de disperare reținută. — Nu-mi dă pace nici ziua, nici noaptea. Mă trezesc cu senzația că piciorul îmi este strâns de metal încins. Pastilele nu mai ajută. E ca și cum aș înghiți aer.

*

Doctorul Antoine Richard, un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu ochii obosiți și o ușoară tentă de păr grizonat, studia în tăcere radiografiile întinse pe biroul aglomerat. Cabinetul său semăna cu o arhivă: peste tot se aflau teancuri de reviste medicale, dosare, pagini îngălbenite. Lumina lămpii de birou cădea blând peste hârtii, conferind încăperii o gravitate aproape muzeală. Richard asculta, dădea din cap din când în când, însă expresia feței îi rămânea calmă și distantă. Când Alexandre tăcu, medicul puse imaginile deoparte și ridică ușor din umeri.

— Sincer vorbind, domnule Marten, nu văd nicio patologie, — spuse el, potrivindu-și ochelarii. — Nicio abatere. Analizele sunt în limite normale. Din punct de vedere medical, sunteți complet sănătos. Cel mai probabil, este vorba despre efectele unui stres cronic. Poate o tensiune musculară.

Alexandre simți cum în interiorul său se ridică un val de dezamăgire neputincioasă. Auzise aceste cuvinte de zeci de ori. „Sunteți sănătos.” Dar cum poți fi sănătos când fiecare pas este o tortură, când noaptea nu aduce odihnă, ci doar o scurtă pauză înaintea unui nou atac?

— Stres? — vocea i se aspri. — Zece ani de stres? Asta nu e tensiune, domnule doctor. E ca și cum cineva mi-ar roade osul din interior!

Antoine Richard ridică mâna, încercând să-l liniștească, și vorbi mai blând, aproape părintește:

— Vă înțeleg durerea. Chiar o înțeleg. Dar medicina lucrează cu ceea ce se poate vedea și măsura. Dacă nu există cauze fiziologice, să încercăm metode indirecte. Masaj, vitamine din grupul B. Sunt sigure și uneori ajută.

— Masaj? — Alexandre zâmbi amar, lăsându-se pe spătarul scaunului. — În toți acești ani am încercat de toate: injecții, fizioterapie, pastile — am înghițit farmacii întregi. Nicio ușurare. Nici măcar o picătură.

*

Medicul își desfăcu mâinile, păstrând politețea profesională, dar fără convingere în privire.

— Pot prescrie doar ceea ce văd, — repetă el. — Încercați încă o dată. Ce aveți de pierdut?

Alexandre ieși din cabinet cu sentimentul că durerea lui fusese din nou considerată o invenție, un semn de slăbiciune — ceva incomod pentru rapoartele medicale. Se întoarse în apartamentul său spațios, dar gol, unde fiecare obiect îi amintea de Éloïse — vaza ei, cărțile ei, fotografiile ei. Tăcerea apăsa ca o povară fizică. Zece ani în urmă ea plecase, iar de atunci viața lui parcă înghețase.

Într-un impuls de dor, apucă portofelul și îi ordonă șoferului să-l ducă la cimitir. Pe drum se opri la o florărie și cumpără trandafiri albi ca zăpada — preferații ei. Îi punea mereu în bucătărie, spunând că aduc lumină chiar și în cele mai posomorâte zile.

Cimitirul îl întâmpină cu liniște și foșnet de frunze. Alexandre îngenunche în fața pietrei funerare de marmură, așeză cu grijă florile și trecu degetele peste inscripție:

„Éloïse Marten”.

Amintirile îl năpădiră cu o claritate dureroasă — călătoriile lor, râsetele, discuțiile de seară lângă șemineu. Lacrimile îi curgeau pe obraji și nu mai încerca să le oprească.

— Iubirea mea, — șopti el cu voce tremurândă, — de zece ani trăiesc cu această durere. Niciun medic nu mă poate ajuta. Iar pe tine… nici pe tine nu te-au salvat. Au stat lângă tine, te-au privit cum pleci și au spus că era „inevitabil”.

*

Își aminti ziua în care totul începuse. Éloïse slăbise, chipul îi devenise palid, iar ochii își pierduseră strălucirea. Diagnosticul fusese pus prea târziu — o boală ereditară rară, de care murise și mama ei. Medicul în halat alb vorbise cu compasiune, dar fără speranță:

— Boala progresează rapid. Șansele sunt minime. Putem doar să alinăm suferința.

— Dar există clinici, cercetări! — striga atunci Alexandre. — Voi plăti orice sumă!

— Este genetic, — răspunse medicul încet. — Banii nu pot ajuta aici. Trebuie să acceptați.

Nu a renunțat. Și-a dus soția prin toată lumea — Elveția, Germania, Statele Unite. A cheltuit averi, a căutat un miracol. Dar boala a fost mai puternică. După un an, Éloïse s-a stins — într-o zi ploioasă de toamnă, sub bătaia monotonă a picăturilor de ploaie în geam. El a rămas singur.

Acum, stând lângă mormântul ei, șoptea:

— Am făcut un testament. După moartea mea, să-mi studieze corpul. Poate vor găsi ceea ce nimeni nu vede. Ți-am promis că voi rezista… dar puterile aproape că s-au terminat. Poate în curând vom fi din nou împreună. Și, sincer, aproape că aștept asta.

Plecând, mergea încet pe alee, când deodată în fața lui apăru o bătrână. Chipul îi era brăzdat de riduri, iar ochii — pătrunzători, de parcă vedeau prin om. Se sprijinea într-un baston și zâmbea cu un zâmbet ciudat, viclean.

— Dă de pomană pentru bătrânețe, domnule, — spuse ea răgușit. — Îți spun adevărul — despre trecut, prezent și viitor. Nu fi zgârcit, te răscumperi de necaz.

*

Alexandre voia să treacă mai departe, dar următoarele ei cuvinte i se înfipseră în minte:

— Te văd curând într-un scaun cu rotile.

Încremeni. Inima îi bătea nebunește. Încet, scoase o bancnotă și i-o întinse bătrânei.

— Spune… — șopti el.

Bătrâna luă bancnota, o strânse în degetele noduroase și o ascunse încet în buzunarul paltonului uzat. Apoi își ridică privirea spre Alexandre — mult timp și atent, ca și cum nu i-ar fi privit chipul, ci însăși soarta.

— Durerea ta nu e în picior, — spuse ea surprinzător de calm. — Nici în oase. Este mai adâncă. Acolo unde, acum zece ani, ai lăsat să moară nu doar o femeie, ci și pe tine.

Alexandre se încruntă.

— Dacă ai de gând să vorbești în generalități, nu-mi pierde timpul, — răspunse el rece. — Am auzit destulă filozofie.

Bătrâna zâmbi strâmb.

— Ai auzit multe, dar nu ai ascultat. Nici pe medici. Nici pe ea.

Tresări.

— Nu ai dreptul să vorbești despre ea.

— Am, — răspunse ea aspru. — Pentru că ea este aici. Și așteaptă să înțelegi în sfârșit.

*

Vântul străbătu aleea, frunzele foșniră. Lui Alexandre îi fu deodată frig, deși paltonul era încheiat.

— Vorbește clar, — spuse el mai încet. — Ce am?

Bătrâna se sprijini mai tare în baston, de parcă își aduna puterile.

— Când Éloïse murea, știai ce îți ceruse, — spuse ea. — Dar nu ai făcut-o.

Inima lui Alexandre se strânse dureros.

— M-a rugat să trăiesc mai departe, — șopti el. — Să nu mă îngrop odată cu ea.

— Nu, — clătină din cap bătrâna. — Asta a fost mai târziu. Înainte de asta, te-a rugat să o lași să plece.

Amintirea îl lovi ca un curent electric. Salonul de spital. Aparatele. Mâna ei în palma lui — rece, slabă.

„Alexandre… dacă se înrăutățește… nu mă ține. Sunt obosită.”

— Am luptat pentru ea, — șopti el. — Am făcut tot ce am putut.

— Ai luptat pentru tine, — spuse bătrâna dur. — Nu puteai accepta că nu totul în viață se poate cumpăra. Ai ținut-o când avea nevoie să plece liniștită. Te agățai. Iar durerea pe care a luat-o cu ea a rămas în tine.

Alexandre simți din nou cum piciorul îi este străbătut de o undă arzătoare. Se apucă de coapsă și își strânse dinții.

— E… imposibil, — șopti el. — Vrei să spui că mă pedepsesc singur?

— Porți în trupul tău ultimele ei clipe, — răspunse ea încet. — Fiecare pas e o amintire. Fiecare noapte — acel salon. Nu te-ai iertat.

Se așeză pe o bancă, respirând sacadat.

— Ce trebuie să fac? — întrebă el după o pauză. — Dacă vezi viitorul… spune-mi.

*

Bătrâna îl privi acum fără vicleșug.

— Scaunul cu rotile te așteaptă dacă vei continua să trăiești ca un mort, — spuse ea. — Dar dacă vrei altfel — întoarce-te acolo unde totul s-a terminat.

— La spital?

— La casa de lângă mare, — clătină ea din cap. — Acolo unde ați fost fericiți pentru ultima oară. Unde ea râdea. Unde ai promis că nu vei fi mai puternic decât voința ei.

Alexandre păli. Casa din Provence. Închisă de zece ani. Nu se mai întorsese niciodată acolo.

— Acolo se află ceea ce ai ascuns, — adăugă bătrâna. — Și până nu vei privi asta în față, durerea va rămâne cu tine.

— Și dacă mă duc? — întrebă el. — Durerea va dispărea?

Bătrâna se ridică încet.

— Nu promit un miracol, — spuse ea. — Promit adevărul. Iar adevărul vindecă întotdeauna. Sau eliberează.

Se întoarse și porni pe alee, dispărând printre copaci. Alexandre o privi până când se topi cu totul.

Peste trei zile era în Provence.

Casa îl întâmpină cu miros de praf și lavandă. Totul era la locul lui — șalul ei pe spătarul fotoliului, ceașca din bucătărie, fotografia de lângă fereastră. Piciorul îl durea, dar altfel — surd, parcă obosit.

În dormitor, în sertarul de jos al comodei, găsi un plic. Scrisul lui. El însuși îl ascunsese acolo, neavând curajul să-l citească atunci.

*

Scrisoarea îi tremura în mâini.

„Dacă citești asta, înseamnă că eu nu mai sunt. Te rog, nu transforma moartea mea în viața ta. Nu vreau să suferi pentru mine. Vreau să trăiești pentru tine. Lasă-mă să plec. Și iartă-te. Eu te-am iertat demult.”

Se așeză pe podea. Lacrimile cădeau pe hârtie.

Ceva din el se rupse — și odată cu asta dispăru tensiunea. Se ridică cu grijă. Făcu un pas. Apoi încă unul.

Durerea nu dispăruse complet. Dar nu îl mai stăpânea.

După șase luni, Alexandre se întoarse la medic. Venise singur. Fără baston.

— Interesant… — mormăi medicul, privind rezultatele. — Tonusul muscular s-a refăcut. Ca și cum… ați fi încetat să mai luptați.

Alexandre zâmbi pentru prima dată după mulți ani.

Nu mai aștepta moartea.

În sfârșit, începuse să trăiască.