„Și tu chiar ai câștigat banii ca să faci asemenea cadouri familiei tale?”

Decembrie s-a prăbușit peste oraș mult prea devreme și mult prea brutal — de parcă cineva ar fi apăsat fără avertisment butonul „sărbători”. Încă din primele zile, vitrinele centrelor comerciale s-au aprins cu ghirlande, pasajele au început să miroasă a brad și mandarine, iar chipurile trecătorilor păreau decorul unui film în care toți se străduiesc să joace rolul oamenilor fericiți.

*

Ana mergea prin pasajul de sticlă dintre clădirile de birouri, iar această agitație de dinaintea sărbătorilor i se părea o batjocură. În geantă avea fluturașul de salariu, împăturit în patru, dar cifrele păreau să ardă materialul. Prima anuală. Al treisprezecelea salariu. Bonusul pentru un proiect dificil. O sumă care, în mod normal, ar fi trebuit să o bucure. Dacă n-ar fi existat acel dar. Un dar greu, apăsător.

Acasă, în apartamentul lor cu două camere, acel dar stătea pe canapea cu laptopul pe genunchi și se prefăcea că muncește.
Andrei — soțul ei. Bărbatul pe care îl iubea de opt ani. Cu care trecuse prin chinurile unui start-up, prin nașterea și prăbușirea mai multor idei de afaceri, prin mutarea în acest oraș cu două valize și speranțe mari. Andrei, care de trei luni evita cu grijă orice discuție despre bani, de parcă subiectul ar fi fost rușinos sau periculos.

— Bună, spuse Ana, scoțându-și pantofii în hol. — Mănânci ceva?

— Bună, Ana. Da, ceva ușor. Mai termin un raport, răspunse el fără să-și ridice privirea din ecran.

Ea intră în bucătărie, porni fierbătorul și scoase din frigider chiftelele de ieri.
Un raport. Mereu un raport. O prezentare. O ședință. Cuvinte comode, în spatele cărora se ascundea tăcerea. Primele dispăruseră, iar fața lui Andrei devenea, săptămână după săptămână, tot mai tensionată — ca și cum ar fi așteptat constant vești proaste.

*

Totul începuse în septembrie. Compania la care lucra Andrei — un jucător important pe piața software-ului logistic — intrase într-un val de „optimizare”. Cuvântul suna aproape inofensiv, chiar modern. Consecințele însă au fost cu totul altele. Mai întâi departamentul de marketing. Apoi jumătate dintre programatori.

În seara aceea, Andrei s-a întors acasă palid. Fără să spună nimic, și-a turnat un pahar de whisky — lucru pe care nu-l făcea niciodată în timpul săptămânii — și s-a așezat la masa din bucătărie.

— L-au concediat pe Radu. Și pe Daniel. Tot departamentul nostru, în afară de mine și Mihai.

— Pe tine te-au păstrat? — Ana răsuflase atunci, ca și cum ar fi ieșit la suprafață din apă.

— Da. Deocamdată. Primele au fost tăiate complet, salariul înghețat. Dar asta nu contează. Important e că nu m-au dat afară.

Ana l-a îmbrățișat atunci. Au băut pentru faptul că scăpaseră. Ea l-a crezut. Voia să-l creadă.

Dar după o săptămână, după două, după o lună, a început să observe lucruri care nu se legau. Andrei evita discuțiile despre bani. Răspundea evaziv. Dădea din cap când ea vorbea despre vacanță, apoi schimba imediat subiectul.

Ana simțea cum între ei crește o tensiune lentă — lipicioasă, grea, ca aerul dinaintea furtunii. Și undeva, adânc în ea, știa deja: discuția asta avea să aibă loc.

Nu știa doar cât de tare avea să doară.

*

Ana a înțeles că momentul sosise în seara în care Andrei a spus pe neașteptate:

— Ascultă… în weekend ar trebui să mergem pe la ai mei. Să cumpărăm cadouri. Mama a sunat, a dat de înțeles…

A spus-o pe un ton banal, ca și cum ar fi vorbit despre cumpărat pâine. Ana și-a ridicat încet privirea spre el. Cifrele de pe fluturașul ei de salariu îi răsunau încă în cap.

— Cadouri? — a întrebat. — Ce fel de cadouri?

— Ei… normale. Ceva frumos pentru mama. Pentru sora mea. Pentru copii. E totuși Anul Nou.

A ridicat din umeri și s-a întors la laptop. Și chiar în acel gest, ceva din Ana s-a rupt definitiv.

— Andrei, spuse ea, așezându-se în fața lui, — tu chiar ai câștigat banii ca să faci asemenea cadouri familiei tale?

El și-a ridicat brusc capul.

— Cum adică?

— Exact cum spun. De trei luni îmi spui că „totul e bine”. Eviți discuțiile despre bani. Și acum, dintr-odată — cadouri. Și, bănuiesc, nu dintre cele ieftine.

— E familia mea, — tăie el scurt. — Nu pot să merg cu mâna goală.

*

— Dar eu? — întrebă Ana încet. — Eu ce sunt pentru tine?

Andrei trânti laptopul.

— Nu începe.

— Nu încep. Vreau doar să știu: din ce bani intenționezi să plătești toate astea?

El tăcu. Prea mult timp.

— Ai primit o primă bună, nu? — spuse în cele din urmă. — Suntem o familie. Buget comun.

Cuvintele au rămas suspendate în aer ca o palmă.

— Deci ți se pare normal să cheltuiești PRIMA MEA pe cadourile familiei tale, în timp ce tu „mai termini rapoarte”? — întrebă ea rar.

— E temporar, — răspunse iritat. — Trec printr-o perioadă grea.

— Tu treci printr-o perioadă grea, eu am responsabilități, — vocea ei tremură pentru prima dată. — Plătesc creditul. Facturile. Mă gândesc la viitor. Iar tu nici măcar nu ai considerat necesar să-mi spui adevărul despre cât câștigi.

— Nu sunt obligat să-ți dau explicații! — izbucni Andrei.

— Ba da, — spuse ea ferm. — Pentru că trăiești și din banii mei. Pentru că ai tăcut.

El se întoarse spre fereastră.

— M-au trecut la jumătate de normă, — spuse în cele din urmă. — Încă din octombrie. Speram că lucrurile se vor îndrepta. Că nu vei observa.

*

Ana închise ochii. Totul se așeză, brusc, la locul lui.

— Și ai decis că e mai bine să te prefaci decât să spui adevărul?

— Nu voiam să par un ratat.

— Și ai ajuns să pari un mincinos, — răspunse ea calm.

Tăcerea căzu între ei, grea, definitivă.

— Nu voi plăti cadourile pentru familia ta, — spuse Ana. — Nu din zgârcenie. Ci pentru că ai decis în locul meu. Fără discuție. Fără onestitate.

Andrei dădu din cap. Pentru prima dată — fără să se opună.

— Și încă ceva, — adăugă ea. — De mâine avem bugete separate. Până când vei învăța să spui adevărul.

El voia să spună ceva, dar tăcu.

Ana se duse în dormitor și închise ușa. Nu a trântit-o. Doar a închis-o.

Și pentru prima dată după mult timp nu simți nici frică, nici furie, ci o ușurare grea și sinceră.
Pusese o limită.
Și știa: de acum înainte nu va fi ușor — dar va fi real.