— Mama mea nu mai suportă plânsul lui! Hotărăște: ori orfelinatul, ori îți cauți o altă familie, — ultimatumul soțului a răsunat în a treia zi de căsnicie ca o sentință din care nu te salvează nici iubirea, nici speranța.

— Fă-l să tacă! Copilul tău plânge din nou! Nu mă pot concentra la muncă! — Lucas a năvălit brusc în cameră, iar ușa s-a izbit surd de perete. Fața lui era schimonosită, iar în ochi i se citea o furie oarbă și rece, care i-a trecut un fior pe șira spinării Annei.

*

Ea s-a ghemuit, strângându-l la piept pe Leo, care se îneca în plâns. Trecuse doar o săptămână. Doar o săptămână de când pe degetul ei apăruse un inel nou, încă străin. Mai înainte, Lucas fusese altfel: voce mai blândă, atingeri mai atente, cuvinte dulci ca mierea. Acum se uita la ea și la copil ca la o povară inutilă, iritantă, de care voia să scape.

— Îl hrănesc acum, se va liniști, a șoptit ea abia mișcându-și buzele.
— Te-a deranjat?! — a explodat el. — Mama mea ia calmante de două zile! Tensiunea îi sare! Eu mă întorc de la muncă fără puteri! Cât mai poate continua asta?! Nu mai rezist așa!

El se apleca amenințător deasupra ei, umerii largi blocând lumina ferestrei. Mirosea a cafea scumpă și a ceva aspru, străin — poate tensiune, poate iritare. Anna era sufocată de un sentiment lipicios de vinovăție, fără să înțeleagă de ce se simțea vinovată. Leo avea doar trei luni. Descoperea lumea prin plâns, colici și nevoia brațelor mamei. Cum să explici asta unui adult?

— Lucas… e doar un bebeluș, a început ea și s-a oprit.

— Exact! BEBELUȘUL TĂU, a rânjit el. — Și în casa asta nu e binevenit. M-am săturat. De țipete, de mirosul lucrurilor de copil, de faptul că ești mereu ocupată cu el. Suntem o familie acum. Soț și soție. Credeai că voi deveni bona copilului tău?

Anna își legăna fiul în tăcere, privind în podea. Linoleumul rece, cu petele lui cenușii, îi era cunoscut până la fiecare crăpătură.

— Există o soluție simplă, — vocea lui a devenit mai joasă, dar și mai periculoasă. — Dă-l. Orfelinat, plasament temporar — nu contează. Acolo vor avea grijă de el. Iar noi vom începe să trăim normal. Ca oamenii. Tu te vei ocupa de tine, eu voi asigura totul. Cu un copil nu vei ieși niciodată din acest impas. El e ancora ta.

*

Ea a ridicat privirea și nu l-a mai recunoscut pe bărbatul din fața ei. Nu mai rămăsese nimic din chipul cu riduri fine la colțul ochilor, care altădată i se păreau blânde. Și totuși, jurase. Atunci, la spital, după incendiu, când ea stătea cu Leo în brațe, într-un pulover vechi, privind ce rămăsese din apartamentul ars. Jurase că va fi tată, că va prelua totul, că vor fi o familie.

— Ai promis…, a șoptit ea, iar vocea i-a tremurat.
— Am promis? — a rânjit el, plimbându-se prin cameră și apucând un pachet de țigări. — Am promis să am grijă de tine. De tine, Anna. Copilul e responsabilitatea ta. Trebuie să rezolvi singură problema asta. Nu ai pe nimeni în afară de mine. Apartamentul ți-a ars, ai crescut la orfelinat, prietenele tale abia se descurcă. Unde vei merge? Cu un copil? Serviciile sociale vor interveni rapid. Eu îți pot oferi totul. Dar fără el.

A plecat, lăsând în urmă o senzație grea de amenințare. Anna a rămas nemișcată până când Leo, epuizat de plâns, a adormit pe umărul ei. În cap îi băteau cuvintele: „Dă-l. Orfelinat. Problemă.” I-a strâns mânuța mică, cu gropițele din degete. O parte din ea. Să-l dea. Să-l trădeze. Ca pe un obiect.

În seara aceea, Lucas a băut. Mai întâi bere, apoi alcool tare. Devenea tot mai zgomotos, mai insistent. Se uita în camera copilului și îl privea pe Leo adormit cu o asemenea scârbă, încât Annei i se făcea rău.

— A adormit? — mormăia el. — Numai să nu se trezească. Să fie liniște. Altfel…

Nu a ridicat mâna asupra ei. Încă. Dar amenințarea plutea deja în aer.

*

Când, în cele din urmă, a adormit pe canapea, respirând greu, Anna s-a ridicat în liniște.

A luat geanta pregătită din timp, și-a învelit fiul într-o pătură caldă și a ieșit în noapte.

Era un noiembrie umed și rece. Asfaltul ud reflecta luminile în ploaia amestecată cu ninsoare. A fugit până s-a adăpostit sub copertina unui chioșc închis. Mâinile îi tremurau atât de tare încât telefonul era gata să-i cadă.

A format un număr pe care îl știa pe de rost.

— Alo? — o voce feminină, somnoroasă.
— Marie-Claire… sunt Anna…, a șoptit ea. — Iertați-mă că sun atât de târziu… Sunt pe stradă. Cu copilul. Cu… nepotul dumneavoastră. Nu mai am unde să merg…

— Unde ești? — vocea lui Marie-Claire a devenit imediat fermă.
— Lângă vechiul chioșc, pe River Street…
— Rămâi acolo. Vin imediat.

Mașina veche s-a oprit la marginea drumului după douăzeci de minute. Marie-Claire a coborât fără să apuce să-și pună paltonul și, văzând-o pe Anna cu copilul, a îmbrățișat-o pur și simplu.

În casă era cald și liniște. Leo nu a plâns — parcă ar fi simțit că aici se poate respira. Anna a povestit totul: ultimatumul, frica, amenințările, orfelinatul.

*

— Ai făcut bine că ai plecat, a spus Marie-Claire. — Și nu te vei mai întoarce acolo. Niciodată.

A doua zi au fost avocatul și serviciile sociale. Nu ca o condamnare — ci ca o protecție. Lucas suna, scria: mai întâi amenințări, apoi rugăminți. Anna nu a mai răspuns.

După o săptămână a depus cererea de divorț.
După o lună s-a angajat la un centru pentru copii.
Leo creștea, zâmbea, întindea mânuțele spre lumină.

Într-o seară, Marie-Claire a privit-o pe Anna cum își culcă fiul și a spus încet:

— Nu l-ai salvat doar pe el. Te-ai salvat pe tine.

Anna s-a aplecat spre Leo, l-a sărutat pe frunte și, pentru prima dată după mult timp, a simțit nu frică, ci sprijin.

Nu a fugit.
Ea a ales viața