— Hai să fim sinceri: de Anul Nou tu îți plătești produsele tale, iar eu pe ale mele, a spus Alexandru pe un ton calm, aproape oficial.

Fraza a sunat banal — mult prea banal pentru ajunul Anului Nou.
Astfel de cuvinte nu țipă, nu lovesc masa cu pumnul, nu provoacă scandaluri.
Ele pur și simplu cad — și, dintr-odată, înțelegi că în această căsnicie ești singură de mult timp.

Marina a încremenit pentru o clipă, ca și cum nu ar fi înțeles imediat sensul celor auzite. În supermarket era zgomot: cărucioare, muzică, voci, râsete. Oamenii alegeau mandarine, șampanie, dulciuri — se pregăteau de sărbătoare. Iar în ea, brusc, s-a făcut gol și frig.

*

— Sasha, hai să mai luăm și niște creveți? Mari, regali, a spus ea de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat și a pus demonstrativ în coș un pachet cu pește roșu. — E totuși Anul Nou.

S-a întors spre soț cu un zâmbet intenționat ușor, aproape artificial. Acel zâmbet pe care îl porți când nu vrei să-ți arăți iritarea.

Alexandru stătea lângă vitrina cu fructe de mare și se uita în telefon. Fața îi era încordată, sprâncenele încruntate, maxilarul încleștat. Nu citea știri — calcula. Calcula banii.

— Sasha, mă auzi?

— Te aud, a răspuns fără să-și ridice privirea. — Doar că nu sunt sigur că avem nevoie de creveți.

Marina a zâmbit strâmb — scurt, tăios, fără urmă de bucurie — și s-a apropiat, intrând în spațiul lui personal.

— Cum adică „nu avem nevoie”? E Anul Nou! O dată pe an ne putem permite, a spus apăsat, de parcă nu i s-ar fi adresat soțului, ci unei casiere.

Alexandru și-a băgat telefonul în buzunar și a privit atent mai întâi coșul — pește scump, brânzeturi importate, fructe, vin. Apoi pe Marina. Mult timp. În tăcere.

— Am spus clar, a rostit în cele din urmă. — Fiecare plătește pentru sine. Eu nu am nevoie de tot acest pachet.

Marina a dat ochii peste cap.

*

— Bineînțeles. Ție nu-ți trebuie nimic. Dar la masă vei mânca tot, ca de obicei, a aruncat ea cu ironie.

— Voi mânca ceea ce voi cumpăra, a răspuns Alexandru rece.

Între ei s-a lăsat o tensiune densă, lipicioasă. Genul care nu dispare cu zâmbete și nu se risipește de la sine.

Marina s-a întors demonstrativ și a început să mai adauge produse în coș — parcă din răzbunare. O făcea brusc, zgomotos, aruncând ambalajele ca pe niște acuzații. Nu lipsa banilor o enerva — ci faptul că nu i se făcuse pe plac.

Alexandru tăcea. De mult înțelesese că discuțiile sunt inutile. Pentru Marina, Anul Nou era un prilej de a-și arăta statutul, nu de a se bucura. Un prilej de a cheltui, de a cere, de a demonstra. Și nu conta că salariul nu e elastic, că urmează facturi, un credit, medicamentele pentru mamă.

Și-a amintit de Ana, mama lui. Cum îl sunase cu o zi înainte și îl întrebase cu grijă dacă nu le este greu, dacă nu au nevoie de ajutor, dacă nu o supărase pe Marina cu ceva. Ana se îngrijora mereu — pentru fiu, pentru pacea din familia lor, pentru sărbători.

*

„Cel mai important este să fiți împreună și să întâmpinați Anul Nou în liniște”, spusese ea.

Ana știa să se bucure de lucruri mărunte. Și niciodată — niciodată — nu punea banii mai presus de oameni.

Iar Marina… Marina vedea în asta o slăbiciune.

Și acesta era doar începutul.

Marina a plătit la casă cu o față de piatră. Cardul a lovit terminalul prea tare — sau poate așa i s-a părut. Alexandru și-a plătit partea în tăcere, fără să o privească. Au ieșit din supermarket cu pași diferiți, dar în aceeași direcție — ca niște oameni care, formal, sunt împreună, dar de mult timp fiecare pe cont propriu.

În mașină, Marina s-a cufundat demonstrativ în telefon.

— Apropo, a aruncat ea după câteva minute, fără să-și ridice privirea de pe ecran, mama a sunat. Întreba dacă mergem la ea pe întâi ianuarie. I-am spus că nu sunt sigură. Nu am chef să stau la masă și să-i ascult suspinele despre „a trăi mai modest”.

Alexandru a strâns mai tare volanul.

*

— Ana nu spune nimic rău, a răspuns calm. — Vrea doar să ne vadă.

— Exact, ea vrea, a pufnit Marina. — Dar pe mine nu mă întreabă nimeni. La ea e mereu aceeași poveste: „familia e cel mai important lucru”, „banii nu sunt totul”. E ușor de spus când toată viața ai economisit pentru tine.

El a tăcut. Nu pentru că ar fi fost de acord — ci pentru că a înțeles: Marina nici măcar nu încearcă să asculte.

Seara, când cumpărăturile erau deja aranjate, Alexandru totuși și-a sunat mama.

— Mamă, a spus încet, ieșind pe balcon. — Vom veni. Eu voi veni.

— Dragul meu, a răspuns imediat Ana, cu aceeași prudență caldă în voce, mă voi bucura. Chiar dacă vei veni singur. Nu-ți face griji, înțeleg totul.

Cuvintele acestea l-au durut mai tare decât orice reproș.

Anul Nou l-au întâmpinat în trei — Alexandru, Marina și tensiunea dintre ei. Marina a aranjat cu satisfacție pe masă tot ce cumpărase, vorbea tare, râdea prea demonstrativ și nu uita să sublinieze:

— Asta am luat-o eu, și asta tot eu. Ei bine, știu să-mi fac plăceri.

Alexandru mânca în tăcere. Și pentru prima dată după mult timp a înțeles clar: lângă el se află o persoană pentru care este mai important să demonstreze decât să împartă.

În dimineața de întâi ianuarie și-a făcut bagajul.

— Unde pleci? a întrebat Marina nemulțumită, fără să se desprindă de oglindă.

— La mama, a răspuns simplu.

— Dar eu? s-a întors ea, așteptând clar ca el să se oprească.

*

— Tu rămâi. Aici. Cu ceea ce este cel mai important pentru tine.

Marina a pufnit, dar de data aceasta nu a găsit cuvinte.

La Ana era cald. Nu luxos, nu zgomotos — cu adevărat liniștit. Nu a pus întrebări inutile, nu s-a plâns, a turnat pur și simplu ceai și a pus pe masă o plăcintă de casă.

— Știi, a spus ea brusc, oamenii răi sunt rareori fericiți. Ei tot timpul împart ceva.

Alexandru a dat din cap. A înțeles prea târziu — dar a înțeles.

Seara s-a întors acasă, a strâns restul lucrurilor și a lăsat pe masă un bilet. Scurt. Sincer. Fără acuzații.

Sărbătorile s-au încheiat.
Dar pentru prima dată după mult timp a simțit ușurare — ca după o decizie grea, dar corectă.