„Ai adus în casă această sărăntoacă?!” — țipa mama, scăpată de sub control. Nici prin minte nu-i trecea că tocmai această „fată găsită” le va schimba viața pentru totdeauna…

— Mark… — Elisa strângea telefonul în mână ca și cum ar fi fost ultima ancoră care o mai ținea legată de realitate. — Dacă… dacă nu le voi plăcea deloc?

Vocea îi tremura, pâlpâia trădător ca flacăra unei lumânări în vânt, trădând neliniștea adâncă ce îi măcina sufletul de câteva zile. Stătea într-o stație de autobuz pustie, unde până și aerul părea încărcat de așteptare apăsătoare. În jur — nimeni. Doar vântul umed de toamnă se juca cu bucăți de ziar și le arunca la picioarele ei. Autobuzul urma să sosească dintr-o clipă în alta, ducând-o într-o lume a strălucirii, rigidității și fricii — la restaurantul scump, la întâlnirea de care depindea prea mult.

— Știi… sunt de la orfelinat, nu am nimic…

*

Cuvintele i-au scăpat aproape în șoaptă, ca și cum le-ar fi rostit pentru prima oară cu voce tare, ca și cum abia acum ar fi realizat pe deplin cât de vulnerabilă era. Și, deși învățase de mult să trăiască cu acest adevăr, astăzi îl simțea ca pe o piatră grea pe piept.

— Elisa, ce tot spui? — Mark a răspuns imediat. Vocea lui era caldă și sigură, dar se simțea clar îngrijorarea, ca și cum i-ar fi perceput starea de la kilometri distanță.
— Nu te mai frământa! Ești cea mai bună, cea mai deșteaptă, cea mai frumoasă! Și, pe deasupra, vei fi o programatoare genială!

— Ce legătură are asta? — Elisa a tras aer pe nas, încercând să-și ascundă lacrimile care îi urcau în ochi.

— Are legătură pentru că ei vor vedea cât de minunată ești! — a continuat Mark cu încredere. — Tata e un om extraordinar, îi place să glumească, te va primi imediat. Iubește oamenii noi, mai ales pe cei care îmi sunt dragi. Iar mama… — a făcut o pauză, iar în tăcerea aceea s-a strecurat ceva precaut, aproape un avertisment.
— Mama are „caracter”, cum spune ea. E puțin severă, da. Dar o să-ți placă, vei vedea. Important e să fii tu însăți. Sunt aproape ajuns, te aștept înăuntru. Te sărut!

— Și eu… — a șoptit Elisa, închizând apelul.

În acel moment, telefonul a încetat să mai fie doar un obiect — a devenit ultima sursă de căldură care o împiedica să cadă în prăpastia propriilor temeri.

„Fii tu însăți…” — a răsunat în mintea ei. Dar cine era ea, cu adevărat? O fată crescută între zidurile unei instituții, unde fiecare dimineață începea cu miros de dezinfectant, unde educatorii țineau loc de părinți, iar familia era formată din alți copii abandonați. Fusese un copil pierdut pentru lume, dar se regăsise în altceva — în forță, încăpățânare și capacitatea de a se apăra pe sine și pe cei slabi.

*

Mark era ca o lumină într-o fereastră îndepărtată: cald, sigur, de încredere. Viața lui curgea ca un fluviu larg de oportunități — cu sprijinul familiei, cu siguranța zilei de mâine. Terminaseră universitatea împreună, amândoi viitori programatori. Și, deși păreau foarte diferiți la exterior, între ei exista ceva profund comun, ca și cum destinul îi adusese împreună cu un scop.

Singurul loc unde Elisa se simțea cu adevărat puternică era sala de muay thai. Acolo, printre lovituri, durere și sudoare, devenea ea însăși. Fricile, trecutul și îndoielile dispăreau. Fiecare lovitură în sac era un pas spre libertate, spre acea voință de oțel pe care o clădise în ani.

— Acum mi-ar prinde bine hotărârea aceea… — a murmurat ea, privind drumul nesfârșit.

Cuvintele lui Mark îi reveneau în minte: „Mama are caracter”. De ce sunau ca un avertisment? De ce simțea pieptul strâns, ca înaintea unei furtuni?

Elisa se temea de această întâlnire până la tremur. În ultimele nopți abia dormise, imaginând zeci de scenarii — unul mai sumbru decât altul. Ce putea oferi acelei familii? Nici nume, nici bani, nici relații. Doar iubire. Curată, sinceră, gata să apere omul ales cu orice preț.

Autobuzul s-a oprit cu un oftat greu al frânelor. Elisa a coborât, inspirând aerul mirosind a frunze ude și ploaie. Restaurantul era aproape. Ca să se adune și să-și liniștească tremurul din picioare, a decis să traverseze aleea.

Nu știa încă faptul că tocmai acolo viața ei urma să se schimbe brusc.

Abia intrată sub coroanele castanilor, Elisa a auzit voci masculine — dure, obraznice, amenințătoare.

Sub un copac, trei bărbați îl înconjuraseră pe un bătrân mic de statură, îmbrăcat îngrijit. Unul dintre ei îi smulgea o borsetă din piele, iar ceilalți râdeau batjocoritor.

— Hai, moșule, pe cale bună, că altfel va fi mai rău! — a șuierat unul.

*

Elisei i s-a tăiat respirația. Restaurantul, Mark, mama lui — totul a dispărut într-o clipă. A rămas doar simțul dreptății, sădit în ea de ani de antrenamente, și instinctul care nu o lăsa să treacă nepăsătoare.

— Lăsați-l în pace! — vocea ei a răsunat ferm, ca o lovitură de gong.

Huliganii s-au întors, mirați că o fată atât de fragilă îndrăznea să intervină.

— Și pe tine ce te privește, micuțo? — a pufnit unul. — Vezi-ți de drum… clar?

— Clar… — Elisa a expirat încet și a făcut un pas înainte.

În privirea ei nu mai era frică — doar o hotărâre rece, concentrată, șlefuită de ani de durere și efort.

— Ultima oară când spun, — a rostit calm. — Dați-i drumul. Acum.

Au schimbat priviri. Unul l-a împins pe bătrân mai tare — acesta s-a clătinat.

Totul s-a petrecut în câteva secunde.

*

Elisa s-a mișcat fulgerător. Genunchiul — exact în plex. Cotul — în maxilar. Un șut scurt și dur. Unul după altul au căzut pe frunzele ude.

A urmat liniștea.

— Poliția… — a șoptit bătrânul.

— Sun deja, — a răspuns calm Elisa.

Sirenele au sosit repede. Agresorii au fost luați, bătrânul a fost așezat pe o bancă.

— Vă mulțumesc… — a spus el, privind-o atent. — Dacă nu erați dumneavoastră…

— Important e că sunteți bine, — a răspuns ea blând.

După o pauză, a adăugat:

— Astăzi nepotul meu își prezintă iubita familiei. Întârziam la restaurant… voiam să-i fac o surpriză.

— Cum îl cheamă? — a întrebat Elisa.

— Mark.

Lumea s-a clătinat pentru o clipă.

 *

În restaurant, atmosfera era tensionată.

— Chiar crezi că este o alegere potrivită? — Katarina îl privea rece pe fiul ei. — Fără familie, fără trecut…

Ușa s-a deschis.

— Cred că ar trebui să vezi asta, — a spus bunicul, intrând cu Elisa.

— Am fost atacat, — a spus calm. — Iar această fată s-a pus între mine și trei bărbați.

S-a lăsat o tăcere apăsătoare.

— Tu… l-ai apărat? — a șoptit Katarina.

— Am apărat un om, — a răspuns Elisa. — Doar un om.

Katarina a expirat adânc.

— Am greșit. M-am uitat la origini, când trebuia să mă uit la inimă.

I-a luat mâna.

— Iartă-mă.

Elisa a înclinat capul.

Mark le privea și a înțeles: totul se așezase la locul lui.

Uneori, tocmai cea numită „fată găsită” este persoana care ține lumea în picioare atunci când începe să se destrame.