Am cerut divorțul.
Am spus: „Vreau casa, mașinile… totul. Tu poți lua copilul nostru”.

Avocatul meu m-a implorat să nu fac asta. Vorbea despre procese, despre șanse, despre drepturile unei mame.
I-am răspuns scurt: „Să ia el copilul”.

*

Toată lumea a crezut că am înnebunit.

La ultima ședință am semnat totul.
Fără ezitare.
Fără lacrimi.

El era convins că a pierdut.
Nu zâmbea… până când avocatul lui a pălit, când…

„Vreau să divorțez”, am spus cu o voce rece, detașată.
Andrei nu a înțeles imediat sensul cuvintelor mele. Stătea în fața mea, strângând un dosar cu documente, și mă privea ca și cum tocmai aș fi încălcat legi invizibile ale lumii.

„Casa, mașinile, compania — totul e al meu. Tu îl iei pe Matei”.

A tăcut câteva secunde, apoi a expirat încet.
O umbră de îndoială i-a traversat privirea, dar a fost rapid înlocuită de ușurare.

„Ești sigură?” a întrebat în cele din urmă.

Am încuviințat din cap.
„Absolut”.

*

Nu a protestat.
Nu a negociat.
Cunoștea prea bine valoarea bunurilor — și prea puțin prețul responsabilității.

Copilul era pentru el o ancoră.
Iar eu, așa cum credea, tocmai tăiasem singură frânghia.

La ultima ședință am semnat documentele prima.
Calm.
Precis.
Mult prea calm pentru o femeie care, aparent, pierdea totul.

Andrei stătea lângă mine, tensionat, ca și cum el ar fi fost cel care pierdea ceva.
Credea că își pierde fiul.
Credea că eu iau tot restul.

Nu știa că exact asta îmi doream.

Când judecătorul a citit decizia finală și Andrei a pus ultima semnătură,
avocatul lui a încremenit brusc, fixând un anexă suplimentară la contract.

A ridicat încet privirea.
Mai întâi spre Andrei.
Apoi spre mine.

Și în acel moment Andrei a înțeles că…

*

A ieșit primul din sala de judecată.
Spatele drept, pașii rapizi — ca un om obișnuit să se țină pe picioare chiar și atunci când pământul începe să-i fugă de sub ele.
Andrei încă mai credea că această înfrângere este temporară. Că durerea va trece. Că se va descurca.
Nu s-a întors.

Eu am rămas pe loc, în timp ce judecătorul strângea documentele.
Avocatul meu tăcea. Pentru prima dată — fără reproșuri, fără suspine, fără cuvintele „mai poți”.
M-a privit altfel.
Cu respect. Și cu o înțelegere întârziată.

— Știai, a spus el încet.
Am dat din cap.
— Da.

Două săptămâni mai târziu, Andrei a sunat singur.
Vocea îi era tensionată, seacă, lipsită de siguranța obișnuită.
— Trebuie să vorbim. Urgent.

Ne-am întâlnit în biroul lui.
Același în care pereții erau îmbrăcați în lemn, iar pe rafturi stăteau premiile cu numele lui.

*

Se plimba de la un perete la altul, strângând telefonul în mână.

— Banca a blocat conturile. Fiscul cere explicații. Partenerul meu… s-a retras din afacere.
S-a oprit brusc.
— Ce se întâmplă?

L-am privit calm.
— Se întâmplă ceea ce trebuia să se întâmple de mult.

A pălit.
— Tu… ai făcut ceva?

— Nu, am răspuns sincer. Am încetat doar să mai împiedic adevărul să iasă la suprafață.

S-a așezat. Încet. Greu.
Pentru prima dată în cincisprezece ani nu mai arăta ca un om al puterii, ci ca cineva care a ratat ultimul tren.

— Știai de tot acest timp?
— Da.
— Și ai tăcut?
— Am așteptat.

Și-a acoperit fața cu mâinile.
— Mi-ai luat totul…

Am clătinat din cap.
— Nu, Andrei. Ți-am dat totul. Tu ai ales ce conta mai mult pentru tine.

*

O lună mai târziu, compania lui a intrat sub administrare externă.
Casa a fost scoasă la vânzare.
Mașinile au fost puse sub sechestru în cadrul anchetei.
Numele lui a dispărut din știrile economice la fel de repede cum apăruse odinioară.

Iar Matei a rămas cu el.

Îmi vedeam fiul în fiecare săptămână. Ne plimbam, vorbeam, râdeam.
Nu am dispărut din viața lui.
I-am permis doar să-și vadă tatăl așa cum este cu adevărat — fără masca puterii și a controlului.

Într-o zi, Matei m-a întrebat:
— Mamă, chiar voiai să pleci atunci?

Am zâmbit.
— Nu. Am vrut să crești și să înțelegi că dragostea nu este ceva ce abandonezi atunci când devine greu.

A trecut un an.
Am început o viață nouă. Liniștită. Curată. Fără frică.

Uneori mi se spune că am fost crudă.
Alteori — genială.

Dar adevărul e mai simplu.

Nu m-am răzbunat.
Am lăsat doar ca fiecare să primească exact
ceea ce a cerut singur.