— Apartamentul îl trecem PE AMÂNDOI, pentru că așa NU E CORECT — soțul tău locuiește fără niciun drept, a zâmbit ironic soacra, aranjându-și încet inelele masive de pe degete, ca și cum deja le-ar fi probat pe ceva ce nu îi aparținea.

*

Anna Müller a simțit cum ceva i se strânge dureros în piept.
Își iubea casa. Nu — nu doar o iubea. De acest apartament cu două camere se agăța ca de aer: fără el, viața își pierdea echilibrul și sensul. Credit ipotecar, două locuri de muncă, colaborări seara, weekenduri rare, o oboseală adânc înfiptă în oase. Și apoi, în sfârșit, înscrierea mult așteptată în registrul de proprietate:
„Proprietar — Anna Müller”.
Negru pe alb. Fără niciun „bun comun”.

— Fiecare placă din baie sunt lacrimile mele, glumea Anna, arătând apartamentul prietenelor.

Și nu era o metaforă. Plângea în autobuzele aglomerate, numărând monedele; plângea de epuizare după turele de noapte. Dar acum, casa ei mirosea a libertate.

*

Chiar aici locuia acum Daniel.
Mai întâi o cămașă „pentru mâine”. Apoi periuța de dinți. Iar după șase luni, pur și simplu a rămas.

— La tine e mai comod, spusese el atunci. — Și e mai aproape de birou.

Anna oftase. Îl iubea.

Daniel era programator. Știa să vorbească frumos despre viitor, aducea cafea la pat, vorbea despre nuntă ca despre ceva firesc.

Apoi a apărut Helena.
Îngrijită, rece, cu o manichiură impecabilă.

— Spune-mi pur și simplu Helena, a spus ea.
Și imediat a adăugat:
— Dar cu respect.

Odată cu vizitele săptămânale au apărut și observațiile:

— Canapeaua e prea închisă la culoare.
— Bucătăria e mică, dar o veți mări mai târziu.
— Daniel iubește borșul de vită.

Anna îndura.
Până într-o seară.

*

Helena stătea în bucătăria ei, turnând liniștită ceaiul.

— Eu și Daniel ne-am gândit, a spus ea. — E timpul să trecem apartamentul pe amândoi.

— Poftim? — Anna nu a înțeles imediat.

— Familia înseamnă totul la comun. Așa e stânjenitor: soțul locuiește fără drepturi.

— Apartamentul e al meu. L-am cumpărat înainte să-l cunosc pe Daniel.

— Și ce dacă? — a ridicat din umeri Helena. — Dacă va fi un divorț? Nu-l putem arunca pe fiul meu în stradă.

În acel moment, Daniel a ieșit din cameră.

— Anna, nu începe. Mama are dreptate.

Anna a mers la baie și s-a privit mult timp în oglindă.

O săptămână mai târziu — un centru comercial.
Un bar de cafea.
Și o conversație pe care nu ar fi trebuit să o audă.

— Important e că încă nu bănuiește nimic, a spus Daniel.
— După nuntă va trece apartamentul, a răspuns Helena. — Măcar jumătate.

Anna a rămas nemișcată, fără să respire.

*

Seara l-a întrebat:

— Dacă nu trec apartamentul, te mai căsătorești cu mine?

— Desigur, a zâmbit el. — Doar că… așa ar fi mai corect.

— Și la centrul comercial am auzit greșit?

A pălit.

— Tu… ai auzit?

— Tot.

Liniște.

— Și acum? — a șoptit el.

Anna s-a ridicat încet. L-a privit — și a înțeles limpede că în acel moment nu se decidea viitorul lor, ci viața ei.

— Acum… — a spus ea.

Și în acel moment s-a auzit clicul încuietorii ușii.

Anna a închis ușa dormitorului în urma ei, încet. Nu din milă — ci din respect pentru sine. Înăuntru nu era durere. Era claritate.

Daniel stătea în bucătărie, privind o ceașcă de cafea demult rece.

— Vorbești serios? — a întrebat când ea a ieșit cu geanta. — Distrugi totul din cauza asta?

*

— Nu, — a răspuns calm Anna. — Datorită asta am înțeles totul.

— Mama doar își face griji.

— Pentru tine sau pentru apartamentul meu?

A tăcut.

— Îți dau timp să-ți strângi lucrurile. Până diseară, — a spus ea. — Nu schimb încuietorile. Am avut încredere în tine.

— Mă dai afară?

— Nu. Îmi recuperez casa.

A ieșit.

Într-o cafenea mică, telefonul a vibrat.

Helena.

— Anna, e o neînțelegere.

— Nu. Totul e clar.

— Am vrut ce e mai bine.

*

— Pentru cine?

— Pentru familie.

— Familia înseamnă respectarea limitelor. Nu planuri pe bunul altuia.

— Ești nerecunoscătoare! — a izbucnit Helena.

— Eu am vrut să fiu iubită, nu „transferată”.

Anna a închis apelul.

Seara, pe hol erau gențile.

— Mi-am strâns lucrurile, a spus Daniel. — Nu te răzgândești?

Anna l-a privit și, pentru prima dată, nu a simțit nimic.

— Nu. Și mă bucur că am auzit acea conversație. Mai bine acum decât mai târziu — prin tribunale.

— O să regreți.

Anna a închis ușa.

— Nu, — a spus ea în liniște. — M-am salvat.

 *

După o lună a schimbat încuietorile.
După două — a revopsit bucătăria.
A cumpărat o canapea nouă. A ei.

— Nu ți-a fost frică? — a întrebat o prietenă.

Anna a zâmbit.

— Mi-a fost frică să rămân și să mă trezesc într-o zi într-un apartament care n-ar mai fi fost al meu. În niciun sens.

Era casa ei.
Alegerea ei.
Viața ei.

Și de acum înainte nimeni nu mai avea drepturi asupra ei.