Chiar la nunta mea a anunțat că sora lui cu copiii s-a mutat deja în casa mea. Mi-am scos voalul și am pus punct

Am înțeles că casa mea nu mai era a mea în clipa în care mirele a spus asta la microfon — chiar în mijlocul nunții noastre.

Doina Ionescu s-a ridicat de la masă încet, de parcă ar fi repetat gestul în fața oglinzii. Și-a aranjat gulerul, a netezit șervețelul și a făcut o pauză teatrală.
Radu stătea lângă ea — încordat, pregătit. Iar atunci Irina a simțit pentru prima dată: erau pregătiți. Nu pentru un toast. Pentru un anunț.

— Dragi invitați! — vocea viitoarei soacre a sunat mieros. — Eu și Radu am decis să le facem mirilor un cadou special!

Irina a strâns fără să-și dea seama șervețelul. Radu i-a acoperit mâna cu palma — caldă, ușor umedă — și a strâns-o. Nu tandru. Avertizor.

— Tinerii vor locui în apartamentul meu cu trei camere din centru! Este renovat, mobilat — totul este gata. De ce să se chinuie?

Sala a izbucnit în aplauze. Cineva a aprobat din cap. Doina Ionescu zâmbea, savurând atenția.

Irina s-a ridicat.

Radu a apucat-o de mână, dar ea s-a eliberat. S-a apropiat și a zâmbit — doar cu buzele.

— Mulțumesc, doamnă Doina. Foarte generos. Dar nu este nevoie.

*

S-a lăsat o tăcere grea.

— Cum adică nu este nevoie? — a clipit soacra, derutată.

— Am casa mea. Mi-a rămas de la bunicul meu. La treizeci de kilometri de oraș, lângă râu. Acolo vom locui eu și Radu.

Vorbea calm. Sigur. Ca despre o decizie luată de mult.

Doina Ionescu a pălit. Radu a sărit în picioare și a apucat-o pe Irina de cot — brusc, dureros.

— Taci! — a șuierat, fără să-și dea seama că microfonul era pornit. — Alina și Bogdan s-au mutat deja acolo cu cei trei copii! Așa am stabilit!

Muzica s-a oprit. În sală s-a făcut liniște deplină.

Irina l-a privit încet.

— Ai dat cheile de la casa mea surorii tale?

Doina Ionescu s-a repezit înainte:

— Irina, familia trebuie ajutată! Alina are trei copii! Iar tu ai o casă întreagă care stă goală! O femeie singură nu are nevoie de atâta spațiu!

— Singură? — a repetat Irina.

Și-a scos voalul. Încet. Cu grijă. L-a așezat pe masă.

— M-am căsătorit astăzi. Dar se poate repara.

*

Radu a pălit.

— Ai înnebunit?! Ei sunt deja acolo! Cu lucruri! Copiii sunt obosiți!

— Nu-mi pasă.

S-a întors și a pornit spre ieșire. Tocurile răsunau prea tare pe podea. În spatele ei se striga, se certa, se încerca oprirea ei — dar cuvintele nu o mai ajungeau.

A ieșit afară, a inspirat aerul rece și a scos telefonul.

În acel moment încă nu știa că în casa ei lumina era deja aprinsă.

 

Lumina din ferestre era caldă, vie — diferită de cea de pe vremea când Irina locuia singură.

Carmen a ajuns după douăzeci de minute. A văzut-o pe Irina în rochie de mireasă în fața restaurantului și a dat din cap fără să spună nimic.

— Mergem acasă. Acum.

Poarta era deschisă. În curte erau jucării pentru copii, iar pe pridvor se aflau cutii cu inscripția: „Bucătărie”.

Ușa nu era încuiată.

În hol mirosea a străin — haine ude, cremă pentru copii, mâncare. Pe podea erau cizme cu buburuze, lângă ele pantofi bărbătești. Pe cuier atârnau geci necunoscute.

— E cineva acolo? — s-a auzit din bucătărie.

*

A ieșit o femeie de vreo treizeci de ani, într-un tricou lălâu. Când a văzut-o pe Irina în rochie de mireasă, a încremenit.

— Tu… ce cauți aici?

— Eu locuiesc aici, — a spus calm Irina. — Voi nu.

— Radu ne-a permis! Mama a spus! Avem copii!

— Aveți douăzeci de minute.

— Ești nebună?! Abia ne-am instalat! Copiii dorm!

Dintr-o cameră a apărut un bărbat masiv, desculț.

— Hai, las-o, — a mormăit. — Sunteți familie. Vă descurcați.

Irina s-a uitat la el ca la un obiect străin din casa ei.

— Nu mai există nicio familie.

Carmen forma deja un număr.

— Ocupare ilegală a unei proprietăți private.

*

Au fost țipete, plânsete de copii, genți și cutii târâte pe podea. Totul era zgomotos și urât.

După patruzeci de minute, mașina încărcată cu cutii a plecat.

Irina a încuiat poarta.

Casa era răvășită, dar goală.

A făcut curățenie până noaptea târziu, a spălat, a schimbat lenjeria. Dimineața, casa mirosea din nou a lemn și curat.

A doua zi a schimbat încuietorile.

Radu suna. Scria. Amenința. Implora.
Ea nu răspundea.

Doina Ionescu a venit câteva zile mai târziu. A stat la poartă, vorbind despre familie și nerecunoștință.
Irina privea de la fereastră și nu ieșea.

După o săptămână, Irina a depus actele de divorț.
Câteva ore de căsnicie — și niciun „pentru totdeauna”.

Seara, Irina stătea pe pridvor cu o cană de ceai și privea cum se sting luminile din ferestre.

Casa era liniștită.
Casa era a ei.

De acum înainte — doar după regulile ei.