— Mă voi căsători cu prima femeie pe care o voi întâlni, — a aruncat el, cuprins de furie.

Soarta l-a auzit mult prea repede.**

*

O oră mai târziu, Radu se afla deja pe marginea drumului și privea o femeie care vindea lapte. Încă nu știa că această oprire întâmplătoare avea să devină un punct fără întoarcere — clipa în care viața lui bine rânduită începea să se destrame, iar a altei persoane să se țină cu ultimele puteri.

Andrei Ionescu se întorcea de la casa de la țară împreună cu familia și cu greu își stăpânea iritarea. Drumul, gândit ca un weekend liniștit, se transformase într-o ceartă nesfârșită. Fiul său, care se apropia de treizeci de ani, refuza din nou cu încăpățânare soluția evidentă: nu voia sub nicio formă să se căsătorească cu fiica partenerului de afaceri. Iar această căsătorie ar fi putut simplifica considerabil conducerea companiilor unite și ar fi întărit poziția familiei.

— Ai spus deja tot ce se putea, tată! — clocotea Radu.
— Andrei, fii atent la drum, — spuse obosită soția lui, Clara. — Certurile voastre nu vor duce la nimic bun.
— Mamă, spune-i ceva! De ce trebuie să mă căsătoresc după porunca lui? Ce sunt eu, un copil?
— Nu poți, — îl întrerupse tăios tatăl. — Trebuie să fiu sigur că firma ajunge pe mâini de încredere.
— De ce din start neîncredere?! Chiar nu mai există femei cinstite în afară de Alina ta perfectă?! — izbucni Radu. — Vrei o dovadă? Oprim în primul sat. Găsesc o fată normală. Și mă căsătoresc cu ea!

— Calmează-te, Radu! — spuseră aproape în același timp părinții.

*

Dar el observase deja, pe marginea drumului, o femeie cu bidoane de lapte.

— Tată, oprește.

Andrei a încetinit. Știa că, atunci când era furios, fiul lui putea merge prea departe.

Maria se îmbolnăvise încă din ziua precedentă. La început simțise doar o usturime în gât, apoi au apărut febra, durerile în tot corpul și o durere puternică de cap. Dar nu-și putea permite să stea în pat — vaca trebuia mulsă.

Soțul plecase la muncă, ca de obicei: dusese copiii la școală, apoi îi luase pe oamenii din echipă. Pe fiica adolescentă, Ana, Maria refuza în mod deliberat să o învețe să mulgă — visa pentru ea la un cu totul alt destin.

În grajd, totul a mers prost. S-a întrerupt curentul, aparatul de muls s-a oprit, iar vaca Bella a lovit cu piciorul și a răsturnat găleata. Laptele a stropit-o pe Maria din cap până în picioare.

— Nu se poate… — a șoptit ea, stăpânindu-și lacrimile.

Când, în cele din urmă, totul s-a terminat, nu mai avea nicio putere. A luat un medicament și a adormit imediat, gândindu-se la un singur lucru: ca fiica ei să nu trăiască niciodată o asemenea viață.

Seara, soțul nu s-a întors.

*

Apelul de la echipă a fost scurt și înspăimântător:
un accident,
o cădere de la înălțime,
ambele brațe rupte.

Într-o casă se numărau banii și se certau despre căsătorii avantajoase.
În cealaltă, se aștepta în tăcere un om care nu s-a mai întors.

Uneori, nenorocirea vine înaintea cuvintelor.

Maria a simțit asta chiar înainte ca telefonul să sune.

În spital mirosea a medicamente și a durerea altora. Medicul vorbea calm, dar fiecare cuvânt cântărea ca o sentință.

— Nu va putea munci câteva luni. Poate chiar mai mult.

Maria a încuviințat din cap. Știa deja: de acum înainte, totul depindea de ea.

A doua zi, Radu s-a întors pe același drum.

— Maria e la spital, — i-a spus o vecină. — Soțul ei a avut un accident.

Ceva i s-a strâns dureros în piept. Nu s-a gândit prea mult — a plecat imediat.

S-au întâlnit pe coridorul spitalului.

*

— Am vrut să ajut, — a spus el încet.

Maria l-a privit cu neîncredere.

— Nimeni nu ne va ajuta.
— Te rog, lasă-mă măcar să încerc.

A ajutat la plata medicamentelor. Apoi a recuperării. A găsit o slujbă pentru soțul Mariei, care nu necesita efort fizic. Venea des — mai întâi din datorie, apoi pentru că ajunsese să aștepte acele vizite.

Maria a păstrat mult timp distanța. El nu a insistat. A fost pur și simplu acolo.

— Ai fi putut pleca, — i-a spus ea într-o zi.
— Aș fi putut, — a răspuns Radu. — Dar aș fi rămas același om.

Tatăl a aflat repede.

— Distrugi tot ce am construit, — a spus rece Andrei.
— Pentru prima dată construiesc ceva al meu, — a răspuns calm Radu.

A trecut un an.

Ana a plecat la studii în oraș. Soțul Mariei s-a întors la muncă — alta, dar a lui. Gospodăria era mai mică, însă viața devenise mai ușoară.

*

Radu a rămas.

Fără cuvinte mari.
Fără promisiuni.

Într-o zi, Maria l-a întrebat:

— Ești sigur?

— Da, — a răspuns el.

Uneori, destinului îi ajunge o singură ceartă nechibzuită,
o singură oprire pe marginea drumului
și o femeie cu bidoane de lapte
pentru ca un fiu de oameni bogați să înțeleagă
că adevărata valoare
nu stă în bani sau în aranjamente avantajoase,
ci în oamenii
pentru care ești gata să-ți asumi responsabilitatea.

Și exact de aici
începe viața de adult.