„Sora ta se înghesuie într-o garsonieră cu trei copii, iar tu ți-ai construit o casă mare. Dă-i-o — ea are mai multă nevoie”, a declarat mama.

— Ai avea măcar puțină conștiință, Clara. Tu ai trei dormitoare în plan, iar Emma își leagănă al treilea copil în bucătărie, în cărucior, pentru că în cameră nu se mai poate respira.

*

Margareta nu vorbea — ea bătea cuvintele ca niște cuie în capacul sicriului vieții mele liniștite. Stăteam în mijlocul terenului unde, chiar ieri, echipa turnase fundația pentru terasă. Vântul purta pe lut bucăți de folie, mirosea a beton umed și a frunze de toamnă putrezite. Mi-am tras gulerul hainei, privind cum mama scormonea cu vârful bocancilor uzați grămada de pietriș, de parcă nu era un șantier, ci o grămadă de gunoi.

— Mamă, am mai discutat asta, — vocea mea era calmă, profesional de rece. — Este casa mea. Banii mei. Creditul meu ipotecar pe cincisprezece ani.

— Credit, auzi la ea! — Margareta a ridicat mâinile, iar fața i s-a pătat de roșu. — Iar sora ta are viața distrusă! Paul stă fără serviciu de jumătate de an, l-au concediat, iar ei au trei copii înghesuiți! Tu trăiești ca în puf. Nici soț, nici copii — la ce-ți trebuie o sută patruzeci de metri pătrați? Să-i pui la murat? Să asculți ecoul?

— Eu voi locui acolo.

— Vei locui… — m-a imitat ea. — Oamenii trăiesc în cămine și sunt fericiți, iar tu te dai mare doamnă. Pe scurt: m-am sfătuit cu tatăl tău. Nu vorbește, dar a dat din cap. Treci casa asta neterminată pe numele Emmei. Paul e priceput, o va termina singur. Iar tu te muți în garsoniera lor. E în centru, bună — pentru tine singură e suficient. Îți vei mulțumi că te-am scăpat de datorii.

Nu am găsit imediat ce să răspund. Nerușinarea era atât de monumentală, încât provoca aproape admirație.

— Paul priceput? — am întrebat, amintindu-mi cum acest „priceput” a găurit un cablu electric când a montat o poliță și a lăsat tot blocul fără curent. — Mamă, te auzi? Îmi ceri să dau casa în care am investit tot ce am câștigat în zece ani de muncă istovitoare, în schimbul unui apartament distrus, cu gândaci, care nici măcar nu este proprietatea Emmei, ci este ipotecat și nici nu este plătit?

— Îl plătesc! Cu întârzieri, dar îl plătesc! — a țipat ea. — Și nu-ți murdări sora. Ei pur și simplu nu i-a mers bine. Nu toți pot fi descurcăreți ca tine.

*

Asta era Margareta. Funcția mea de șefă a departamentului de logistică într-o companie mare de transport se numea „șmecherie”. Iar concediile de maternitate ale Emmei și băutura soțului ei — „ghinion”.

— Discuția s-a terminat, — am spus, întorcându-mă. — Pleacă, mamă. E murdar aici, o să te murdărești.

— Ingrată! — a strigat în urma mea. — Cucu! Noi am făcut totul pentru tine, iar tu… Când oi muri, o să înțelegi!

Nu s-au oprit. Era doar începutul.

Două zile mai târziu, Emma stătea în pragul apartamentului meu închiriat, cu copiii. Obosită, cenușie, cu părul nespălat prins într-un coc fără formă.

— Clara, lasă-mă să intru. Paul iar… ne-am certat.

Am lăsat-o. Și am știut imediat — a fost o greșeală.

— Ai ceva de mâncare? — a întrebat, trântindu-se pe canapea. — Paul a cheltuit ultimii bani pe o schemă de pe internet. Spune că într-o săptămână va face un milion.

— Nu va fi niciun milion.

— Ție îți e ușor să vorbești. Tu ești deșteaptă. Eu doar mi-am dorit fericire de femeie.

— Fericire e când soțul nu muncește și pierde banii?

— Nu începe. Mama a spus că îți construiești o casă.

— Da.

*

— Mare?

— Normală.

— Mama spune că ne-ai putea primi. De exemplu, etajul al doilea. Nu te-am deranja…

— Nu, Emma.

— Egoistă, — a spus fără răutate. — Toată în tatăl nostru. Împrumută-mi cinci mii.

I-am dat. Știam că nu-i voi mai vedea.

Seara m-a sunat șeful de șantier.

— Clara, e ceva ciudat… Au fost niște „proprietari” pe teren. Un bărbat planifica o cameră pentru copii. I-am alungat, dar amenințau cu poliția.

M-a trecut un fior.

— Paul — a adăugat — încerca să încarce ciment în mașină. Spunea că e „în plus”.

Am sunat-o pe mama.

— Mamă, ce căuta Paul pe șantierul meu?

— Nu fura, lua gospodărește! — a țipat. — La mine la țară scările sunt putrede! Iar tu ai munți de ciment!

— Asta e furt. Dacă îi mai văd acolo, depun plângere.

— Ești un monstru! — a strigat. — Să-ți crape casa!…

Stăteam în mașină, privind într-un singur punct.
Îmi tremurau mâinile.
Și atunci am înțeles: nu se vor opri.

*

A doua zi mi-am luat liber și am mers la notar.

— Vreau să verific cine și pe ce bază poate pretinde terenul și casa în construcție, — am spus, punând actele pe birou. — Și ce pot face dacă persoane străine încearcă să intre.

— Sunteți singura proprietară, — a răspuns calm. — Dar cu o astfel de familie, e mai bine să vă protejați.

M-am protejat.

Pe teren au apărut un gard cu lacăt, camere și un panou „Proprietate privată”.

— Faceți bine, — a mormăit șeful de șantier. — Azi cimentul, mâine cărămizile, poimâine „noi locuim aici”.

Mama a sunat după câteva zile.

— De ce Paul nu poate intra pe teren? Paza l-a întors!

— Pentru că nu e terenul lui.

— Ne umilești!

— Îmi apăr ceea ce este al meu.

*

Emma mi-a scris un mesaj lung despre familia distrusă și despre banii care m-au făcut fără suflet. Nu am răspuns.

După o lună, Paul „a făcut milionul”. De fapt — datorii, credite rapide și amenințări. Emma a fugit cu copiii la mama.

— Ia-ți sora, — a spus mama cu voce frântă. — Nu mai pot.

— Nu.

— Clara…

— Nu, mamă.

După șase luni, casa era gata. Pereți albi. Liniște. Stăteam pe podea cu o cană de ceai și ascultam vântul — nu țipete, nu certuri, doar vântul.

Nu am invitat pe nimeni la casă nouă.

Mai târziu, Emma a cerut divorțul. Paul a dispărut. Mama suna tot mai rar.

— Casa ta e… frumoasă, — a spus într-o zi. Fără furie. Fără cereri.

Nu mai simțeam vină.

Pentru că am înțeles un lucru simplu:
nu sunt obligată să-mi distrug viața ca să o salvez pe a altora.

Casa stătea solidă.
Iar eu — împreună cu ea.