— Lasă-l pe băiatul tău să stea pe casa scării cât timp adulții sărbătoresc! — a aruncat aspru soacra, fără să încerce măcar să-și ascundă iritarea.

Anna a încremenit pentru o clipă. Cuvintele acelea au lovit mai tare decât o palmă. Încet, a aranjat gulerul hainei lui Lucas și s-a uitat la fiul ei. Băiatul de șapte ani stătea lângă ea, strângând la piept un cadou frumos împachetat — o vază elegantă, pe care ea o alesese aproape o oră în magazin. Nu ca să-i facă pe plac lui Margaret, ci pentru că Anna nu știa să vină în vizită cu mâinile goale.

— Mamă, bunica se va bucura că am venit? — a întrebat Lucas în șoaptă, potrivindu-și stângaci breteaua rucsăcelului.

Anna s-a ghemuit ca să fie la nivelul ochilor lui și i-a zâmbit blând, deși în interior totul i se strângea de neliniște.

— Bineînțeles, puiule. Astăzi e ziua bunicii, se adună toată familia, — a răspuns ea calm. — Totul va fi bine.

Totuși, știa prea bine că relația ei cu Margaret nu fusese niciodată una bună. Priviri reci, remarci tăioase, senzația constantă că era doar tolerată, niciodată cu adevărat binevenită. Încerca să evite astfel de întâlniri, dar să șteargă complet familia soțului din viața ei era imposibil.

*

Ajunși la etajul al treilea, Anna a apăsat soneria. Ușa s-a deschis aproape imediat — de parcă soacra ar fi stat chiar în spatele ei, așteptându-i.

— Totuși ați venit, — a spus Margaret cu un zâmbet rece și forțat, măsurând din priviri nora și nepotul. — Intrați.

Anna nu se aștepta la căldură, dar nici ea nu era pregătită pentru o primire atât de glacială. Lucas a făcut un pas înainte și a întins cadoul.

— La mulți ani, Margaret. Vă dorim sănătate și fericire.

Soacra a luat cutia fără un cuvânt, fără să-l privească pe copil, și a așezat-o pe comodă, ca pe un pachet oarecare.

— Mulțumesc, — a spus scurt și s-a îndreptat spre sufragerie.

În cameră se aflau deja rudele: mătușa Valerie cu soțul ei, vărul Anthony cu soția și copiii, precum și o vecină a lui Margaret. Toți și-au întors capetele — unii au dat din cap politicos, alții au aruncat doar o privire indiferentă.

— A, a venit Anna, — a spus Valerie pe un ton prelung. — Și Victor unde e?

— În delegație, — a răspuns calm Anna, așezându-și fiul pe un scaun. — Se va întoarce peste câteva zile.

Conversațiile de la masă au reînceput imediat: prețuri, vecini, știri. Lucas stătea liniștit, răspundea scurt și politicos la întrebările adulților. Simțea tensiunea din aer și încerca să fie cât mai puțin observat.

*

Anna a ajutat-o pe soacră să aranjeze masa, deși — ca de obicei — nu a primit niciun mulțumesc. Margaret făcea doar observații: șervețelele „nu erau bune”, farfuriile „nu erau puse cum trebuie”.

Când toți s-au așezat, atmosfera a devenit puțin mai animată. Anthony povestea întâmplări amuzante de la serviciu, copiii râdeau și, pentru o clipă, tensiunea s-a mai domolit.

— Lucas, arată-i bunicii poezia pe care ai învățat-o, — a propus Anna, încercând să aducă puțină căldură serii.

— Mamă, lasă… — s-a rușinat băiatul.

— Hai, nu te sfii, — i-a zâmbit ea blând.

Lucas s-a ridicat și a recitat poezia — sigur pe el, cu expresivitate. În cameră au izbucnit aplauze, cineva a dat aprobator din cap.

— Bravo, băiete! — a spus vecina.

Margaret însă s-a încruntat.

— Atât? — a întrebat sec când Lucas s-a așezat la loc.

— Da, bunico, — a răspuns el încet.

— Atunci stai liniștit și nu-i deranja pe adulți când vorbesc.

*

S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Anna și-a strâns degetele sub masă atât de tare, încât unghiile i s-au înfipt în palmă. Fiul ei nu merita un asemenea tratament.

După un moment, discuțiile au reînceput. Valerie a început să se plângă de nora ei, iar Anthony îi dădea dreptate, vorbind despre copiii „din ziua de azi”.

— Acum copiii sunt prea răsfățați, — a intervenit Margaret. — Pe vremea mea se știa ce înseamnă respectul și disciplina.

Privirea ei a alunecat peste Anna și Lucas — totul era clar fără cuvinte.

— Vremurile se schimbă, — a observat cu prudență soția lui Anthony. — Acum e altfel.

— Exact! — nu se lăsa sărbătorita. — Pe vremuri copiii își știau locul. Acum părinții le permit orice — îi aduc chiar și la petrecerile adulților, ca și cum ar fi normal.

Anna a simțit cum inima îi urcă în gât. De fiecare dată la fel. Aceleași reproșuri, aceeași umilință.

Lucas stătea cu privirea în jos. Înțelegea totul, chiar dacă se prefăcea că nu aude.

— Margaret, Lucas este nepotul dumneavoastră, — a spus Anna încet, dar ferm. — Și se comportă demn.

— Demn? — a pufnit soacra. — Când un copil îi deranjează pe adulți? Asta numești tu educație?

Oaspeții au încremenit. Copiii lui Anthony s-au privit între ei, nefiind pregătiți pentru o asemenea scenă.

*

— Nu deranjează pe nimeni, — a răspuns Anna stăpânită. — Lucas este calm și politicos.

— Calm? — Margaret și-a îngustat ochii. — Când un copil străin stă la masa mea?

— Iertați-mă, dar cum adică „străin”? — a spus Anna calm, dar hotărât. — Este nepotul dumneavoastră. Fiul lui Victor.

Tăcerea a devenit aproape palpabilă. Rudele își aruncau priviri, neștiind unde să se uite, iar Anna știa deja că nu va uita niciodată acea seară — momentul în care nu a mai putut tăcea.

Margaret a așezat încet paharul pe masă. Sunetul sticlei lovind lemnul a răsunat prea tare, ca un punct fără întoarcere.

— Nu ridica tonul la mine în casa mea, — a rostit apăsat. — Nu te-am invitat.

Anna a simțit cum ceva se așază definitiv în ea. Frica dispăruse. Rămăsese doar oboseala — adâncă, acumulată în ani.

— Am venit să vă urăm la mulți ani, — a răspuns ea pe un ton egal. — Și vom pleca, dacă prezența noastră vă deranjează atât de mult. Dar nu voi mai permite ca fiul meu să fie umilit.

— O, ce mândră ai devenit, — a pufnit Valerie, încercând să destindă atmosfera, dar făcând-o și mai tensionată. — Margaret spune doar adevărul.

— Nu, — a spus Anthony încet, dar clar, intervenind pentru prima dată. — Vorbește cu cruzime.

*

În cameră s-a lăsat din nou tăcerea. Margaret s-a întors brusc spre nepot.

— Și tu ești împotriva mea?

— Sunt împotriva faptului de a numi un copil „străin”, — a ridicat el din umeri. — Lucas se poartă mai bine decât mulți adulți de la această masă.

Anna și-a așezat mâna pe umărul fiului ei. Lucas a privit-o — nu avea lacrimi în ochi, dar durerea era imposibil de ignorat.

— Mamă… — a șoptit. — Chiar plecăm?

Anna s-a aplecat spre el.

— Da, puiule. Am făcut deja tot ce trebuia făcut.

S-a ridicat de la masă. Scaunul a scârțâit, parcă susținându-i decizia. Anna și-a luat haina și l-a ajutat pe Lucas să-și pună rucsacul.

— Anna, — a spus brusc soția lui Anthony, — așteaptă… ai spus totul așa cum trebuia.

Margaret s-a albit la față.

— Dacă e așa, — a aruncat ea aspru, — dacă vă e atât de rău aici, știți unde e ușa.

Anna a dat din cap. Fără lacrimi. Fără isterie.

— Exact. Și încă ceva, Margaret. Victor va afla despre această conversație. Despre fiecare cuvânt.

*

Soacra a vrut să răspundă, dar a tăcut. Poate pentru prima dată în acea seară.

Anna și Lucas au ieșit pe casa scării. Ușa s-a închis în urma lor cu un zgomot surd, definitiv.

Jos, Lucas s-a oprit.

— Mamă… am făcut ceva greșit?

Anna s-a ghemuit în fața lui și l-a strâns puternic în brațe — așa cum îmbrățișezi doar atunci când vrei să protejezi de întreaga lume.

— Nu, — a spus ferm. — Ai făcut totul bine. Și ține minte: nu ești niciodată și nicăieri „străin”. Ești fiul meu. Și asta e suficient.

Lucas a dat din cap și, pentru prima dată în acea seară, a zâmbit — timid, cu grijă.

Mai târziu, ajunsă acasă, Anna a primit un mesaj de la Victor:
„Anna, Anthony m-a sunat. Am înțeles totul. Iartă-mă. Nu se va mai întâmpla.”

S-a uitat la ecran, apoi la fiul ei, care stătea la masă și desena, cu vârful limbii scos de concentrare.

Anna nu a răspuns imediat. Știa un singur lucru: în acea zi făcuse ceea ce era cel mai important. Își alesese copilul. Și nu va mai permite niciodată nimănui să pună asta la îndoială.