— Nu ești la muncă? — se miră Marco, ascunzând buchetele de trandafiri la spate când o văzu pe Elena așezată la masă.
— Te-ai întors mai devreme decât de obicei, — spuse Elena fără să-și ridice ochii din carte, chiar în clipa în care ușa se închise în urma lui.

El îi aruncă o privire fugară în timp ce își scotea pantofii în hol.
— S-a anulat ședința, — mormăi cu voce răgușită și trecu mai departe.

Pașii lui se pierdură undeva în adâncul apartamentului.

Elena închise cartea și o puse deoparte.

*

O ședință?
La nouă seara?

Se ridică ușor de pe canapea, își aruncă o pătură pe umeri și se apropie de fereastră. Noroiul de noiembrie întindea luminile orașului în reflexii tremurătoare pe asfaltul ud. Odinioară, chiar lângă această fereastră, se îmbrățișau des.

Deodată, din bucătărie se auzi zgomot de veselă spartă.

Elena tresări.
— E totul în regulă? — strigă ea, apărând în ușă.

Marco stătea cu spatele, complet absorbit de ecranul telefonului. Pe podea zăcea o ceașcă spartă.
— A? Da… am scăpat-o, — făcu un gest vag. — Vom cumpăra alta.

În ultimele trei luni semăna tot mai mult cu o fantomă. Se întorcea după miezul nopții, refuza adesea cina, iar noaptea stătea pe marginea patului, privind în gol. La întrebări răspundea încet, fără chef. Uneori, Elena surprindea în privirea lui o sclipire de uimire, ca și cum s-ar fi mirat că ea încă mai era acolo.

Marco, simulând un căscat, spuse:
— Mă duc la duș și apoi la somn.

Nicio atingere.
Niciun zâmbet.
De parcă ar fi încercat în mod deliberat să păstreze distanța.

*

Elena adună cioburile. Era ceașca ei de porțelan cu inscripția „Cea mai bună soție”. Un cadou pentru prima aniversare. Aruncă fragmentele și rămase nemișcată în fața chiuvetei.

Cu cinci ani în urmă, când se mutaseră, Marco o trecuse în brațe peste prag. Spunea că e tradiție. Numise apartamentul o fortăreață și le promisese o fericire veșnică.

Elena trase adânc aer în piept.

Apartamentul îl moștenise de la bunica — era singura ei moștenire.

Deschise frigiderul. Pe unul dintre rafturi se afla o cutie de bomboane pe care ea nu le mânca niciodată. Lângă ea — o sticlă de vin, exact genul pe care Marco îl evita mereu.

Ciudat.

Se uită în coșul de gunoi: printre cioburile ceștii se vedea ambalajul unui parfum feminin. Inima i se strânse, dar Elena încercă imediat să se liniștească.

Poate e pentru mama sau sora lui.
Sărbătorile se apropie.

Din baie se auzea apa curgând.

Pe masă era telefonul lui Marco. Ecranul se aprinse — sosise un mesaj nou. Nu voia să citească. Chiar nu voia. Dar privirea i se opri inevitabil asupra cuvintelor luminoase:

„Mulțumesc pentru seara de azi. Te aștept mâine la șapte. Te sărut. O.”

Elena făcu un pas înapoi.

„O.” — cine este?
„Te sărut” — o simplă formulă de politețe sau ceva mai mult?

Inspiră adânc.

*

Poate o colegă?
Un proiect de serviciu?
Poate doar își imagina totul?

Ușa băii se deschise brusc.

Marco ieși cu un prosop în jurul taliei, părul încă ud. Când o văzu pe Elena la masă și telefonul, expresia feței i se schimbă instantaneu.
— Îmi citești mesajele? — întrebă rece, tensionat.

Se opri în prag, ca prins asupra faptului.
— Eu… — Elena își retrase mâna, ca și cum telefonul ar fi ars-o. — S-a aprins singur. Nu căutam nimic.
— Convenabil, — rânji Marco. — Și acum te mai și justifici.

— Marco, — spuse ea încet. — Cine este „O”?

El îi smulse telefonul din mână.
— O colegă. Un proiect. Nimic important.
— „Te sărut” face parte din proiect?

Se întoarse brusc.
— Chiar mă interoghezi? După o zi de muncă?
— De muncă? — îl privi direct în ochi. — La nouă seara. Cu flori. Cu vinul pe care îl urăști. Și cu parfumul din gunoi.

Se lăsă o tăcere grea.

Marco se întoarse și începu să se îmbrace în grabă.
— Trebuie să ies.
— La ea?

Încremeni.
Doar pentru o secundă.
Dar pentru Elena a fost suficient.

— Nu sunt obligat să dau socoteală nimănui, — spuse posomorât.

*

Își puse jacheta și deschise ușa.
— Mă întorc târziu.

Ușa se trânti.

Elena rămase singură în mijlocul bucătăriei, știind că noaptea aceea avea să schimbe totul.

Noaptea se târa lent și lipicios. Elena nu s-a culcat. Înfășurată în pătură, stătea în bucătărie privind cum ceaiul se răcea într-o ceașcă oarecare — fără inscripții și fără promisiuni. Ceasul ticăia prea tare, subliniind fiecare minut de tăcere.

Marco nu s-a întors nici la miezul nopții, nici la două.

La trei, Elena a încetat să mai aștepte.

Dimineața a trezit-o o liniște neobișnuită. În hol nu mai erau pantofii lui. Cuierul era pe jumătate gol — nu luase tot, dar suficient cât să fie clar că nu fusese o simplă ieșire.

Elena a traversat încet apartamentul. În dormitor, patul era neatins. În baie plutea un miros străin de parfum — acum fără nicio îndoială. A închis ușa și s-a sprijinit de tocul ei, simțind în interior nu durere, ci o luciditate rece și controlată.

Telefonul vibră.

„Trebuie să vorbim. Vin diseară.”

Elena privi ecranul și răspunse scurt:
„Bine.”

Ziua a trecut printre acte și telefoane amânate de mult. Documente, avocat, notar, un vechi prieten agent imobiliar — totul suna sec și profesional, ca și cum ar fi fost un proiect, nu viața ei. Și tocmai asta îi dădea putere.

La ora șapte fix, ușa se deschise.

Marco intră cu un pas sigur, aproape provocator.

*

— Pari… calmă.
— Sunt calmă, — răspunse Elena. — Așază-te. Dacă vorbim, fără teatru.

Se așeză în fața ei.
— Nu am vrut să afli așa. Nu s-a întâmplat brusc.
— Dar s-a întâmplat, — dădu ea din cap. — Și ai decis că se poate trăi în două case. În apartamentul meu.
— M-am pierdut, — spuse el mai încet. — Cu tine totul era complicat… acolo era mai simplu.
— Mai simplu nu înseamnă mai cinstit, — spuse Elena calm. — Și cu siguranță nu mai respectuos.
— Credeam că vom găsi o soluție.

Elena se ridică și puse în fața lui un dosar cu documente.
— Eu am găsit-o deja.

El îl deschise și păli.
— Mă dai afară?
— Îmi iau viața înapoi, — spuse ea. — Apartamentul e al meu. Ai știut mereu asta. Vei avea timp să-ți iei lucrurile. Dar nu vei mai locui aici.
— Cinci ani… — șopti el. — Îi ștergi așa?
— Nu, — îl privi în ochi. — I-am trăit. Și e suficient.

*

Marco se ridică, voia să spună ceva, dar nu găsi cuvintele. Se îndreptă spre ieșire.
— Marco, — îl strigă ea.

Se întoarse.
— Îți doresc cu adevărat fericire. Dar nu pe seama mea.

Ușa se închise încet. Fără zgomot.

Elena rămase singură.

Dar pentru prima dată, singurătatea nu mai speria.

Se apropie de fereastră. Orașul își trăia viața — luminile erau clare, calme, sigure.

Elena își îndreptă umerii.

Fortăreața rezistase.
Iar acum avea din nou stăpâna ei.