Soțul mi-a oferit un uscător de păr de 300 de lei la aniversare, iar „din prietenie” a plătit 4.000 de lei pentru reparația mașinii colegei sale. I-am făcut bagajele și l-am dat afară

Dimineața zilei în care am împlinit patruzeci și cinci de ani nu a început cu miros de flori proaspete sau cu cafea adusă la pat, ci cu un zgomot agitat în bucătărie și cu o senzație grea, lipicioasă de neliniște, care nu mă părăsea de mai bine de șase luni.
Stăteam întinsă, privind o crăpătură subțire din tavan, și încercam să mă conving că de data aceasta va fi altfel. Că soțul meu, Andrei, cu care trăisem douăzeci de ani, își va aminti brusc că nu sunt doar o piesă comodă din rutina zilnică, ci o femeie pe care a iubit-o cândva.

*

Hotărâsem dinainte să nu organizăm o petrecere mare la restaurant. Andrei se plângea de dificultăți la serviciu, de plăți întârziate de la clienți și de nevoia de a „strânge cureaua” pentru o vacanță viitoare.
Eu, ca o soție loială și înțelegătoare, am acceptat. Două zile am stat la aragaz, tăind salate și pregătind fripturi, ca să economisim bugetul familiei și, mai ales, să nu-i provoc soțului meu stres suplimentar.

Andrei a intrat în dormitor cu o cutie mică în mână, ambalată neglijent într-o hârtie de cadou, cumpărată evident de la casa unui supermarket.

— La mulți ani, Ana! — a spus vesel, sărutându-mă pe obraz. — Hai, deschide. M-am străduit, am ales ceva de care chiar ai nevoie. Te plângi mereu, nu?

M-am ridicat în șezut, simțind cum inima mi se oprește într-o așteptare naivă.
Poate un parfum nou? Un voucher la spa, despre care vorbeam adesea? Sau măcar o bijuterie — nu un lux, ci un gest.

Am rupt hârtia și am văzut o cutie cu un uscător de păr.
Un uscător banal, ieftin, de proveniență chinezească, de o marcă necunoscută. Pe lateral se vedea încă eticheta de preț, pe care nimeni nu se obosise s-o dezlipească: 300 de lei.

— Al tău vechi a început să scoată scântei luna trecută — a explicat Andrei, observându-mi zâmbetul înghețat, mai degrabă o grimasă de durere. — Ăsta e puternic, are trei trepte. Un cadou practic. Ei? Nu-ți place?

Am înghițit nodul din gât.
Îmi venea să țip.
Îmi venea să arunc cutia aceea în perete.

Nu pentru că visam la un aparat scump.
Ci pentru că acea bucată de plastic ieftin era simbolul perfect al felului în care mă vedea: „e suficient”, „de ce să cheltuim”, „ea poate suporta”.

*

Cu câteva luni înainte își cumpărase o undiță de 2.000 de lei, explicând că „lucrurile de calitate țin ani de zile”.
Pentru aniversarea mea — o zi în care o femeie vrea să se simtă specială — alocase 300 de lei dintr-un buget pe care tot eu îl ajutam să-l economisească.

— Mulțumesc, Andrei — am murmurat. — Foarte… util.

— Perfect! — s-a bucurat el, fără să observe starea mea. — Mă duc la duș, iar tu pune masa. Vin invitații.

Ziua a trecut ca prin ceață.
Zâmbeam, primeam urări, serveam mâncarea, iar în mine creștea un gol negru și apăsător.

Când invitații au plecat și eu, epuizată până la durere de spate, spălam un munte de vase, telefonul lui Andrei, lăsat pe masă, a scos un bip scurt.
Andrei ieșise pe balcon să fumeze.

Ecranul s-a aprins.
Contact: Elena – Serviciu Contabilitate.

Mesajul m-a făcut să scap buretele din mână:

„Ești salvatorul meu! Mașina merge ca nouă! Ești un bărbat adevărat. Pupici!”

Am introdus codul — patru de unu.

Istoricul tranzacțiilor:
300 RON — uscător de păr.
Și un transfer făcut cu o oră mai devreme.

4.000 RON — către Elena.

Am deschis conversația.

— „Andrei, sunt la service, factura e uriașă, sunt în panică…”
— „Nu te stresa. Îți transfer imediat. Îmi dai înapoi când poți. Stresul îți face rău.”
— „Ești minunat…”

Pentru mine — un uscător de păr.
Pentru ea — patru mii de lei.

Cu o lună înainte îi cerusem bani pentru un curs de masaj pentru spatele meu.
El spusese: „Dă-te cu un unguent.”

Eu trebuia să suport.
Ea nu avea voie să „se streseze”.

*

Ușa balconului a scârțâit.

— N-ai terminat încă? — a căscat Andrei. — Hai la culcare.

M-am întors încet, ținând telefonul lui în mână.

— La culcare? — am întrebat încet. — Nu, Andrei. În seara asta vei dormi în altă parte…

Andrei se uita la mine ca și cum aș fi vorbit o limbă străină.
În privirea lui nu era nicio urmă de remușcare — doar iritare.

— Îți dai seama ce faci? — a șuierat el. — Mă dai afară din cauza banilor?

— Nu — am răspuns calm. — Te dau afară din cauza unei alegeri. Ai făcut-o deja.

— E doar o colegă! I-am împrumutat bani! — a ridicat vocea.

— Dar cu mine ce fel de relație ai? — am întrebat. — Cu femeia care a fost lângă tine douăzeci de ani?

A încercat să atace:

— Ești doar geloasă!

Am zâmbit amar.

— Nu sunt geloasă pe o femeie. Sunt geloasă pe atenția ta. Pe generozitatea ta. Pe dorința ta de a fi bărbat — dar nu cu mine.

Am deschis dulapul și am scos o geantă.
Am început să-i pun lucrurile în ea. Calm.

— O să regreți — a aruncat el. — Cine o să te mai vrea la patruzeci și cinci de ani?

L-am privit drept în ochi.

— Am mai trăit cu cineva căruia nu-i păsa de mine. Și am supraviețuit.

*

Când geanta a fost gata, am pus-o lângă ușă.

— Lasă cheile.

A plecat trântind ușa.

În apartament s-a lăsat liniștea.
Nu golul — liniștea.

A doua zi mi-am deschis un cont separat.
M-am programat la masaj.
Am aruncat uscătorul de păr.

O săptămână mai târziu mi-a scris:
„Ana, hai să vorbim. Am înțeles tot.”

Nu i-am răspuns.

O lună mai târziu mi-am cumpărat un cadou. Doar pentru că era frumos.
Pentru că puteam. Pentru că voiam.

Uneori îmi amintesc seara aceea — telefonul pe masă, suma transferului, cuvântul „salvator”.
Și de fiecare dată înțeleg un lucru:
nu am salvat o căsnicie.
M-am salvat pe mine.

Și acesta a fost cel mai prețios cadou din viața mea.