Părinții unui pretendent bogat au invitat mama săracă a miresei la un restaurant scump și au dispărut fără să plătească nota. Ea a fost nevoită să o achite muncind…

Dimineața aceea a început ca de obicei — și tocmai de aceea părea înșelător de liniștită. În apartamentul confortabil cu două camere de la etajul patru, totul urma ritualul bine cunoscut: clinchetul lingurițelor lovind ceștile, pocnetul prăjitorului de pâine, sunetul apei de la robinet și râsetele înăbușite care parcă lipeau pereții între ei. Aerul era plin de arome familiare — cafea tare, pâine proaspătă și un parfum floral discret care venea de la Alice, ce plutea dintr-o cameră în alta ca un fluture înainte de primul zbor, probând bijuterii.

*

Maria stătea în fața vechii toalete din hol și își aranja pentru a nu știu câta oară gulerul singurei ei bluze elegante — simplă, sobră, păstrată pentru ocazii speciale. Iar seara aceasta era una dintre ele. Verifica fiecare cută, ca și cum soarta întregii zile ar fi depins de acel guler.
Lângă ea se învârtea Alice — douăzeci de ani, plină de viață, energie și vise. Astăzi era o zi importantă: întâlnirea oficială cu părinții logodnicului.

— Mamă, ce crezi? Cerceii ăștia se potrivesc? — întrebă ea, ridicând două perle mici ce străluceau în lumina dimineții.

— Sunt minunați, draga mea, — răspunse Maria, privind-o cu mândrie și o ușoară tristețe. — Astăzi vei arăta ca o adevărată prințesă. Sau chiar ca o regină.

Alice râse și se învârti în noua rochie de culoarea mării — profundă, intensă, imposibil de ignorat. Țesătura îi urma mișcările, dând impresia că pășește pe valuri.

— Știi, mamă, — spuse ea gânditoare, — uneori mi se pare că timpul zboară atât de repede încât nici nu apucăm să-l observăm. Ieri eram o fetiță… iar astăzi merg să-i cunosc pe părinții logodnicului meu. E atât de ciudat…

*

Inima Mariei se strânse dureros. Fetița ei crescuse cu adevărat. Nu mai era copila care cerea povești înainte de culcare sau se temea de întuneric. În fața ei se afla o tânără femeie — sigură pe sine, îndrăgostită, gata să-și construiască propria viață.

— Of, acest Paul al tău… — oftă Maria, așezându-se pe canapeaua uzată.

Ochii lui Alice se aprinseră.

— Mamă, e minunat! Ieri mi-a adus flori fără niciun motiv. Și spune că după nuntă vom locui aproape de tine. Pentru el, familia este cel mai important lucru.

— Dar părinții lui? — întrebă Maria cu prudență, simțind o neliniște vagă.

— Sylvie și Olivier Laurent? Oameni foarte de succes. Au o afacere, o casă mare în afara orașului. Uneori mă privesc cam… ciudat. Dar Paul spune că așa se asigură că sunt potrivită pentru fiul lor.

Cuvintele au rămas suspendate în aer. Maria a simțit ceva neliniștitor, dar nu a vrut să strice dispoziția fiicei.

— Atunci va fi bine, — spuse ea încet.

Deodată, Alice deveni serioasă.

*

— Mamă… de ce nu te-ai căsătorit niciodată? Ești frumoasă, inteligentă… de ce nu a fost nimeni soțul tău?

Întrebarea a venit ca un șoc. Maria se ridică brusc și se întoarse spre fereastră.

— Pur și simplu nu l-am întâlnit pe cel potrivit, — răspunse ea după o pauză. — Și apoi… te-am crescut pe tine. Tu ai fost toată viața mea.

— Dar eu am un tată… cine este?

Un fior rece îi străbătu Mariei spatele.

— Mai bine să verificăm dacă avem totul pregătit, — spuse ea repede. — Nu trebuie să întârziem.

Rămasă singură, Maria se sprijini de frigider și închise ochii. Un nume pe care și-l interzisese timp de douăzeci de ani îi reveni în minte.

Victor.

Cândva fusese cu totul alta — o tânără studentă la conservator, trăind prin muzică. Victor intrase în viața ei ca o furtună: mai în vârstă, sigur pe sine, îmbrăcat mereu elegant.

— Cântați de parcă muzica ar curge direct din sufletul dumneavoastră, — îi spusese după un concert,

*

oferindu-i trandafiri albi.

Trei luni de fericire. Restaurante. Promisiuni. Și o melodie scrisă pentru el.

— Este cântecul nostru, — șoptea ea.
— Al nostru, — răspundea el.

Apoi totul s-a prăbușit. Râsete. Voci de femei. Și privirea lui rece.

— M-am săturat de muzica ta stupidă, — aruncă el.

Pe ploaie, Maria plecă la bunica Anne Dupont, cu o singură valiză și inima frântă.
O lună mai târziu află că era însărcinată.

— Un copil este o binecuvântare, — spuse bunica.

Și Maria a rezistat.

Anii au trecut. Alice a crescut. A apărut Paul — bogat, îngrijit, atent. Dar Maria a simțit din prima clipă că ceva nu era în regulă.

— Părinții mei vor să vă cunoască, — spuse Paul. — Vă invită la restaurantul „Leul de Aur”. Este o tradiție de familie.

În același timp, într-o vilă luxoasă, avea loc o altă discuție.

*

— Ești sigur că va înțelege aluzia? — întrebă rece Sylvie.
— Fără îndoială, — zâmbi Olivier. — Vom comanda tot ce e mai scump și vom pleca.

Restaurantul strălucea de opulență. Întrebările curgeau: serviciu, venituri, locuință.

— Un cartier muncitoresc? — observă Sylvie cu dispreț.

Fel după fel. Vin. Homari. Maria aproape că nu mânca.

— Scuzați-mă, trebuie să ies puțin, — spuse Sylvie.
— Un apel urgent, — adăugă Olivier.

Au plecat.

Au trecut douăzeci de minute. Apoi patruzeci.

— Scuzați-mă… știți unde sunt însoțitorii mei? — întrebă Maria chelnerul.

Chelnerul — un bărbat înalt, cu o postură impecabilă — ezită o clipă, apoi răspunse cu voce joasă:

— Doamnă, invitații dumneavoastră au părăsit restaurantul în urmă cu aproximativ patruzeci de minute. Ne-au rugat să vă transmitem că au fost nevoiți să plece de urgență.

Mariei i se întunecă privirea.

— Și nota?… — șopti ea.

*

Chelnerul așeză pe masă o mapă din piele. Suma îi tăie respirația.

— Trebuie să fie o greșeală… ei nu puteau…

— Nota este trecută pe masa dumneavoastră, — răspunse calm.

Se apropie administratoarea.

— Putem oferi plata în rate… sau ajutor temporar în bucătărie și în sală.

Umilința ardea pe dinăuntru.

— Sunt de acord, — spuse Maria încet.

Șorțul era greu, străin. Spăla pahare, ștergea mese sub privirile indiferente ale clienților.

„Pentru Alice”, își repeta.

Târziu în noapte ieși în strada rece și plânse pentru prima dată după mulți ani.

Telefonul vibră.

„Mamă, cum a fost? Mă îngrijorez…”

*

— Trebuie să vorbim, — spuse ea.

Alice ascultă în tăcere.

— Au făcut-o intenționat?
— Da.

Discuția cu Paul a fost scurtă.

— Mama mea a vrut să vă pună la încercare, — spuse el.
— Și tu știai? — întrebă Alice.

El își întoarse privirea.

Două zile mai târziu, inelul zăcea pe masă.

— Te aleg pe tine, mamă. Și mă aleg pe mine.

După câteva luni, Maria cânta din nou la pian. Muzica se întorsese.

Alice zâmbea din primul rând.

După concert, un bărbat se apropie și spuse:

— Cântați ca cineva care a trăit foarte mult… și care, totuși, a păstrat lumina.

Maria zâmbi.

Viața nu devenise un basm.
Dar devenise din nou a ei.