— Ori vinzi apartamentul și devii „normală”, ori depun cerere de divorț. Alege — mândria sau familia!

Această frază avea să mai răsune mult timp în mintea Elinei — tăioasă ca o ușă trântită și rece ca un curent într-un apartament gol.
Iar acum, se aplecase asupra tabletei, studiind ecranul de parcă de alegerea ei ar fi depins soarta întregii omeniri.
Deși, în realitate, era vorba doar de brelocuri de Anul Nou cu ursuleți înfășurați în eșarfe.

Dar cunoscând-o pe Elina, nu era niciun dubiu: trata orice lucru cu maximă seriozitate. Chiar și alegerea hârtiei de ambalaj.

— Clara, uită-te… ursulețul ăsta cu mănuși albastre e un infarct, nu un suvenir! I se citește pe față că nu e deloc fericit că a ajuns în catalogul nostru, — a zâmbit Elina, dându-și o șuviță de păr după ureche.

*

— Tu l-ai aprobat, de fapt… — a mormăit cu supărare Clara, designerul.

— Eram stresată! În ziua aia Martin mi-a spus că mama lui se mută la noi pe timpul iernii. Ții minte? Am aprobat totul în panică.

Clara a dat ochii peste cap și a oftat adânc. În biroul Elinei era mereu așa: lucrurile mergeau, dar cu piper. Sarcasmul era aproape o limbă oficială, la fel ca dragostea pentru ambalaje.

Elina nu era genul care „s-a măritat bine”. Și-a construit singură afacerea de la zero — în ciuda tuturor și a tuturor. Mai ales în ciuda soțului ei.

Nu, Martin nu era prost. Dar era… un băiat mare sub aripa mamei. Lui i se părea normal. La fel și mamei lui — Marianne, fostă profesoară de filosofie și judecătoare neoficială a tuturor conflictelor de familie, cu expresia unei femei obosite de întreaga omenire.

Când lucrurile deveneau dificile, Martin făcea mereu același lucru — mergea la mama lui.

Mesajul a venit în timpul zilei:

„Elin, salut. Mama a mutat data jubileului. Vrea să sărbătorească la noi. Vor fi vreo 15 persoane. M-am gândit că nu te deranjează. Tu organizezi mereu totul atât de bine.”

— Nesimțit, a șoptit Elina.

Mai târziu, seara, gătea o supă de linte — fadă și neutră. O metaforă directă a căsniciei ei.

*

— Te deranjează dacă jubileul mamei e la noi? — a întrebat Martin.

— Da.

— Dar deja am fost de acord…

— Desigur. Ca întotdeauna.

— Ea pur și simplu nu te place, — i-a scăpat dintr-odată.

Elina s-a întors încet.

— Mulțumesc. Ce plăcut e să aud un diagnostic oficial.

— Nu ești pe gustul ei.

— Clar. Probabil visa la o doctorandă.

— Nu începe.

— Eu nu încep. Eu închei.

El a propus un cadou. „Ca să detensioneze situația.”
Elina a acceptat.

Brățara era scumpă. Subțire. Cu email de culoarea aripii de corb și diamante mărunte.
În interior, o gravură: „Cu dragoste, din partea familiei”.

Jubileul a avut loc la ei acasă. Aproape ca într-un restaurant.
Când a venit momentul cadourilor, Elina a întins cutia.

— Marianne, — a spus zâmbind. — Este pentru dumneavoastră. Din partea noastră.

*

Soacra a deschis cutia, a privit brățara și a ridicat încet privirea.

— Diamante? — a tras de cuvânt. — Sper că nu e o falsă chinezească de la târg.

În cameră s-a lăsat liniștea.

Elina o privea calm. Prea calm.

Și exact în acel moment Martin a înțeles:
urma să se spună ceva după care nimic nu va mai fi la fel.

Elina nu și-a ferit privirea.

— Sunt adevărate, — a spus calm. — Dar dacă strălucirea vă deranjează, nu trebuie să le purtați.

Marianne și-a îngustat ochii.

— Îndrăzneț. Pentru o femeie care vinde… nimicuri drăguțe.

— Ambalaje, — a corectat-o blând Elina. — Și da, este afacerea mea.

— Familia e mai importantă, — a răspuns rece Marianne.

— Atunci e ciudat că, în această familie, mi se cere mereu să fiu mai mică, mai tăcută și mai comodă.

Martin a încercat să intervină:

— Poate mâncăm pur și simplu…

— Nu, — a spus Elina. — Hai să fim, în sfârșit, sinceri.

L-a tras pe soț pe hol.

— Acum ești ori soț, ori fiu. Alege.

A tăcut prea mult.

— Mama nu se va schimba… — a spus în cele din urmă.

— Eu da. De acum înainte.

— Atunci nu știu ce urmează.

*

— Eu știu.

S-a întors în living și a luat un pahar.

— Ani la rând am încercat să fiu comodă. Astăzi e ultima zi.
Nu voi vinde apartamentul. Nu mă voi schimba. Și nu voi rămâne într-o familie în care sunt doar un inconvenient temporar.

Marianne a pălit.

— Vei regreta.

— Poate. Dar nu azi.

Elina și-a luat paltonul și a plecat.

Noaptea, telefonul a vibrat.

„M-am mutat la mama. Mâine depun cererea de divorț.”

Elina a citit mesajul, a lăsat telefonul și s-a uitat pe fereastră.

Ninsoarea cădea liniștită. Constant.

— În sfârșit, onestitate, — a spus cu voce tare.

Și pentru prima dată după mulți ani nu a simțit durere — ci libertate.