I-am oferit mamei un colier de 1,5 milioane — iar ea m-a umilit în fața tuturor. I-am răspuns astfel încât nu mai era pe cine să umilească

Când Magdalena Popescu a ridicat paharul de vin spumant, ceva s-a strâns în mine. Am știut imediat: urma să se întâmple ceva în neregulă. Se vedea din felul în care și-a îndreptat spatele, din felul în care m-a privit pe sub sprâncene, peste masă — acel privire cu care a știut mereu să apese fără să-și ridice vocea.

*

Invitații au amuțit — vreo cincisprezece persoane, toți apropiați: foști colegi, vecini, rude mai îndepărtate. Colierul stătea în fața ei, pe o pernă de catifea. Aurul cu topazele mari strălucea sub candelabru. Cinci ani. Cinci ani am strâns bani pentru acest cadou. Cinci ani am renunțat la vacanțe, la mașină, la o viață normală. Pentru că își dorise exact acest colier — vintage, de colecție, „ca în cataloagele vechi”. Un simbol al statutului, cum îi plăcea să spună.

A făcut o pauză — lungă, grea, calculată.

— Mulțumesc, Iulian, a spus într-un final. — Un cadou minunat. Doar că tu ai crezut mereu că poți răscumpăra, cu o bucată de aur, anii lipsei tale de… suflet.

În cameră s-a lăsat o liniște atât de adâncă, încât s-a auzit clar cum cineva a pus stângaci furculița pe farfurie.

— Adevărata comoară este nepotul meu Alexandru, a continuat, făcând un gest spre el. — El mă prețuiește vie, nu dintr-un catalog de bijuterii. Iar tu… vii o dată pe lună și fugi la prima ocazie.

Cineva a chicotit. Doamna Ionescu, vecina, a dat din cap cu compasiune — desigur, pentru mamă, nu pentru mine.

Am ieșit pe balcon. Mâinile nu-mi tremurau. În interior era doar un gol rece, curat, aproape eliberator.

Invitații au plecat pe la miezul nopții. Magdalena a lăsat cutia cu colierul pe comodă, în sufragerie. Am așteptat să se culce, am luat-o și am ieșit din apartament fără zgomot.

Apelurile au început după două ore. Nu am răspuns. Dimineața eram deja în orașul meu.

*

A doua zi a apărut o fotografie pe rețelele sociale: Magdalena Popescu cu o cutie goală în mâini, chipul îndurerat. Textul spunea:
„Inima unei mame nu se cumpără cu pietre. Mă rog ca fiul meu să-și vină în fire.”

Alexandru comenta, compătimea, mă condamna.
Și atunci am înțeles: nu regreta ce spusese. Regreta doar că pierduse controlul.

După trei zile a ajuns la spital.
M-am dus la ea. Nu ca să returnez colierul. Ci ca să răspund.

M-am așezat lângă patul ei, am privit-o drept în ochi și am început să vorbesc.
A încercat să mă întrerupă, dar am continuat, fără să ridic vocea:

— Cinci ani am trăit cu pâine și paste ca să-ți cumpăr acest cadou. Știai asta. Și totuși, în fața tuturor, m-ai numit lipsit de suflet. Iar pe Alexandru — comoară. Pe același Alexandru care vine la tine doar când are nevoie de bani. Care sună o dată la jumătate de an — și atunci ca să ceară ceva. Dar el știe să te lingușească. Eu nu. Eu doar am muncit și am economisit pentru visul tău. Ca un prost…

M-a privit mult timp, fără să clipească. În acea privire nu mai era triumf — doar un calcul rece și o furie abia ascunsă. Cunoșteam acea privire din copilărie. De obicei, după ea urmau lacrimi, presiuni, telefoane către rude și o distrugere lentă, metodică.

— Ai fost mereu nerecunoscător, a spus într-un final Magdalena, ridicându-se cu greu pe pernă. — Mi-am pus toată viața în tine. Iar tu… ai ales banii în locul mamei tale.

*

— Nu, am răspuns calm. — Pentru prima dată m-am ales pe mine. Și nu ești obișnuită cu asta.

A zâmbit strâmb.

— Crezi că ai câștigat? Le voi spune tuturor cine ești. Vei rămâne singur.

— Am fost mereu singur, am spus. — Doar că înainte încercam să nu văd asta.

M-am ridicat.

— Voi vinde colierul. Îți voi transfera o parte din bani — exact cât ai cheltuit pentru mine după ce am devenit major. Restul va fi pentru viața mea.

— Nu ai acest drept!

— Ba da. A fost un cadou.

Am plecat fără să mă uit înapoi.

O săptămână mai târziu, rețelele sociale au început din nou să fiarbă. Postările au devenit mai acide. Alexandru continua să joace rolul eroului devotat lângă ea.

Apoi m-a sunat banca.

— Domnule Popescu, o persoană s-a prezentat cu o procură…
— Nu există nicio procură, am spus.
— Am refuzat, mi s-a răspuns.

*

Două zile mai târziu, Alexandru mi-a scris:
„Ai stricat totul. Sunt nevoie de bani. Urgent.”

I-am răspuns:
„Acum tu ești comoara. Descurcă-te.”

Am vândut colierul. Rapid. Fără regrete.

Am închiriat un apartament. Mi-am cumpărat un pat adevărat. Am plecat pentru prima dată în vacanță — fără apeluri, fără explicații, fără vinovăție.

Magdalena nu a mai scris.
Într-o zi i-am văzut fotografia cu Alexandru — fără patos, fără dramă.
Scena rămăsese fără spectatori.

Există oameni care confundă iubirea cu controlul.
Nu au nevoie de apropiere — au nevoie de putere.

Nu mai particip la acest spectacol.

Și, pentru prima dată în viața mea, nu mi-e rușine de această decizie.