Fiul meu, Radu, m-a apucat de gât, strângând din ce în ce mai tare, și a strigat:
„Supune-te mie, femeie bătrână și inutilă! Du-te imediat să-mi pregătești cina!”

Nu mai puteam respira.

*

Vederea mi s-a încețoșat, totul a început să se estompeze în fața ochilor. Soția lui, Ana, stătea în pragul ușii și râdea, luând groaza mea drept o glumă.

Și chiar în acel moment ceva s-a rupt în mine — nu furia, ci claritatea.
Am înțeles că, dacă voi supraviețui acelui moment, nu voi mai putea trăi niciodată așa cum trăisem până atunci.

Vocea lui nu mai era vocea copilului meu.
Era dură, aspră, plină de un dispreț vechi. Fiecare cuvânt părea ales nu pentru a fi auzit, ci pentru a umili.

„O faci intenționat sau ce?” — a scuipat Radu, apropiindu-se atât de mult încât îi simțeam respirația.
„Muncesc toată ziua, iar tu nici măcar nu ești în stare să faci ce îți spun.”

Vorbea prea repede, de parcă repetase această tiradă de mult timp. Mânia se revărsa — acumulată, obișnuită, crescută de-a lungul anilor. Degetele lui se strângeau tot mai tare, ca și cum nici cuvintele nu-i mai erau suficiente.

Mă uitam la el și, dintr-odată, am văzut limpede:
nu țipa la mine — își afirma puterea.

Nu reușeam să scot niciun sunet.

Și chiar atunci, la limita sufocării, am luat o decizie din care nu mai exista întoarcere.
O decizie după care, în această familie, va rămâne o singură persoană în viață — și aceea voi fi eu.

*

Radu mi-a dat drumul brusc.
Nu din milă — ci pentru că era convins că, oricum, nu voi pleca nicăieri.

Am început să tușesc, m-am sprijinit de marginea mesei și, pentru prima dată după mulți ani, am înțeles —
se înșela.

„Uită-te la tine”, — a aruncat el cu disprețul obișnuit.
Ana nu mai râdea. Privea atent, ca și cum pentru prima dată și-ar fi dat seama că scena nu mai decurge după scenariu.

M-am îndreptat încet. Gâtul mă durea, corpul îmi tremura, dar în interior era liniște.
Acea liniște care apare doar chiar înaintea unei alegeri definitive.

„Ia-ți mâinile de pe casa mea”, am spus.

Radu a schițat un zâmbet batjocoritor.
„Locuiești aici doar pentru că eu îți permit.”

L-am privit mult timp.
„Nu. Locuiam aici pentru că credeam că am un fiu.”

A făcut un pas spre mine — reflex, din obișnuință.
Am ridicat mâna. Nu ca să mă apăr — ci ca să avertizez.

„Încă un pas și sun la poliție. Și de data asta nu voi mai tăcea.”

În cameră s-a făcut frig. Ana a inspirat brusc — pentru prima dată nu se temea pentru mine, ci pentru ea însăși.

*

Am plecat chiar în noaptea aceea.
Fără isterie. Fără blesteme. Fără speranță de împăcare.

La adăpostul pentru femei mi-au dat o pătură și un pahar cu apă.
Stăteam pe pat și mă uitam mult timp la mâinile mele — urmele degetelor lui Radu erau încă vizibile.
Vor dispărea.
Dar memoria — nu.

După o lună, instanța a citit sentința.
Nu m-am uitat la fiul meu. Am ascultat doar vocea judecătorului — calmă, rece, definitivă.

Când totul s-a terminat, am ieșit afară. Era gri, umed, apăsător.
Am tras aer adânc în piept. Aerul îmi ardea plămânii, dar era durerea unei persoane vii.

Nu mi-am recâștigat fiul.
Nu mi-am recâștigat familia.

M-am recâștigat pe mine.

Și asta a fost suficient ca să supraviețuiesc.