„Dacă acest apartament este al tău, poți locui în el cu mama ta!” — a spus nora și a plecat fără să se întoarcă

Soacra mă aștepta în prag, cu o valiză în mână.

Nici nu apucasem să-mi trag sufletul după o zi grea de muncă, nici nu-mi scosesem paltonul, când Maria Popescu stătea deja în hol — îmbrăcată în cel mai bun palton al ei, cu părul aranjat impecabil și cu acea expresie pe care, în șapte ani, am învățat să o recunosc fără greș.
Expresia victimei drepte. Tăcută, rănită — și totuși, triumfătoare pe dinăuntru.

— Dacă sunt în plus aici, atunci plec, — a spus ea cu o voce plină de demnitate și de venin bine ascuns. — Nu voi sta în calea fericirii voastre de familie.

Soțul meu, Andrei, a încremenit în spatele meu. Am simțit asta chiar fără să mă întorc — tot corpul i s-a încordat, ca și cum cineva ar fi tras brusc frâna de urgență.

— Mamă, ce s-a întâmplat? — vocea i-a tremurat, trădându-i nesiguranța.

— Întreab-o pe soția ta, — Maria m-a privit cu o privire care mi-a înghețat sângele în vine. — Dimineață mi-a spus foarte clar că nu sunt binevenită aici.

Am deschis gura să protestez, dar cuvintele mi s-au blocat în gât.

*

Dimineață? Dimineață doar am rugat-o să nu-mi mai mute lucrurile din bucătărie. Am rugat-o politicos, calm, fără reproșuri. I-am spus că îmi este mai comod când condimentele sunt deasupra aragazului, nu în dulapul de lângă fereastră. Nu a fost un scandal. A fost o simplă rugăminte.

Dar Maria știa să transforme orice nimic într-o tragedie de proporții universale.

— Maria, nu înțeleg, — am început eu, străduindu-mă să-mi păstrez calmul. — Doar discutam despre organizarea bucătăriei.

— Discutam? — a zâmbit amar. — Mi-ai arătat ușa din propria mea casă!

În propria mea casă.
Iată cuvântul. Cel care apărea de fiecare dată când încercam să schimb ceva în acest apartament. Soacra îmi amintea mereu că acesta era teritoriul ei. Andrei crescuse aici. Ea dăduse treizeci de ani din viață acestor pereți. Iar eu eram o străină. O venetică. O musafiră tolerată din politețe. O noră care avea să rămână mereu „în plus”.

— Mamă, lasă valiza, — Andrei a făcut un pas spre ea. — Nu pleci nicăieri. Hai să ne așezăm și să vorbim calm.

Maria s-a uitat la fiul ei cu ochii plini de lacrimi — prea bine dozate ca să fie întâmplătoare.

— Andrei dragă, nu mai pot. De șapte ani îndur. De șapte ani tac. Dar azi am înțeles că nu mai e loc pentru mine aici. Soția ta vrea să dispar. Ei bine… îi voi îndeplini dorința.

Spunea asta atât de convingător, atât de emoționant, încât pentru o clipă aproape că m-am îndoit de mine. Aproape am uitat cum, zi după zi, picătură cu picătură, îmi otrăvise viața.
Cum îmi muta lucrurile, apoi se mira sincer că nu-mi mai găseam peria.
Cum „din greșeală” îmi spăla hainele cu șosete roșii.
Cum le spunea vecinelor că nora nu știe să gătească, nu știe să facă ordine și, mai ales, nu știe să fie o soție bună.

*

— Așteaptă-mă jos, mamă, — a spus brusc Andrei. — Strâng câteva lucruri și plec cu tine.

Am rămas nemișcată. În mine parcă s-a rupt ceva.
Pentru o clipă am crezut că am auzit greșit.

— Ce?.. — am șoptit.

Andrei nu se uita la mine. Privirea îi era fixată în podea, de parcă acolo ar fi căutat o justificare.

— Am nevoie de timp, Ana. Tu ești mereu în conflict cu mama mea. Sunt obosit să fiu între voi două.

Maria a coborât privirea, prefăcându-se tristă, dar am observat cum colțurile gurii i-au tresărit imperceptibil. Încerca să-și ascundă zâmbetul — și aproape a reușit.

— Andrei, vorbești serios? — vocea mi s-a frânt. — Pleci cu ea? Pentru că am cerut să nu-mi atingă condimentele?

Mă uitam la el și, dintr-odată, am înțeles limpede: alegerea fusese deja făcută. Nu acum, nu în clipa aceea — cu mult timp înainte. Astăzi, alegerea aceea a căpătat pur și simplu forma unei valize în hol.

— Bine, — am spus, surprinzându-mă chiar și pe mine. Vocea îmi era calmă, aproape străină. — Atunci să stabilim ceva din start. Fără scene.

Andrei a ridicat capul. În privirea lui a apărut o scânteie de surpriză amestecată cu ușurare — se aștepta, evident, la lacrimi, țipete, isterie.

— Despre ce? — a întrebat prudent.

Mi-am scos încet paltonul, l-am agățat cu grijă — ca și cum de această ordine ar mai fi depins ceva. Apoi l-am privit drept în ochi.

— Dacă acest apartament este al tău, — am repetat cuvintele care deja pluteau în aer — poți locui în el cu mama ta.

*

Maria a ridicat brusc capul.

— Ce vrei să spui? — pentru prima dată, în vocea ei a apărut neliniștea.

— Vreau să spun că plec, — am răspuns calm. — Nu voi. Eu.

Andrei s-a pierdut.

— Ana, așteaptă… nu așa stabilisem. Voiam doar o pauză. Timp.

— Timp pentru ce? — am zâmbit amar. — Ca să decizi cu cine îți este mai comod? Nu te mai obosi. Ai decis deja.

A făcut un pas spre mine.

— Exagerezi. E mama mea. E singură.

— Și eu cine sunt? — l-am întrerupt. — Un inconvenient temporar între voi două?

Maria s-a grăbit să intervină:

— N-am vrut niciodată să vă distrug familia…

— Nu, — m-am întors spre ea. — Ați vrut să o conduceți. Și aproape ați reușit.

În hol s-a lăsat o liniște densă, lipicioasă. Apoi Andrei a spus încet:

— Știi că fără mine îți va fi greu.

*

M-am uitat atent la el. Cu șapte ani în urmă îl vedeam ca pe un sprijin. Acum — doar un bărbat obosit, incapabil să se desprindă de mama lui.

— Mi-a fost greu cu tine, — am răspuns. — Doar că mult timp m-am mințit singură.

Am luat geanta pe care o țineam pregătită „pentru orice eventualitate” de multă vreme și m-am îndreptat spre ușă.

— Ana… — a mai încercat o dată să mă oprească.

M-am întors pentru ultima oară.

— Într-o zi vei înțelege că n-ai pierdut o soție, ci șansa de a deveni un bărbat matur. Dar nu va mai fi povestea mea.

Am ieșit fără să mă uit înapoi. Liftul cobora încet, ca și cum mi-ar fi dat timp să mă răzgândesc. Dar înăuntru era o liniște ciudată. Fără lacrimi, fără tremur — doar claritate.

După o lună am închiriat un mic apartament aproape de serviciu. După trei luni am depus cererea de divorț. Andrei suna, scria, se pierdea în justificări. Maria, se spune, a rămas să locuiască cu el, explicând vecinilor că „și-a salvat fiul de o femeie nerecunoscătoare”.

Mi-am schimbat numărul de telefon.

Uneori, seara, aranjând condimentele în bucătăria mea — exact așa cum îmi place — mă surprind respirând adânc, pentru prima dată după mulți ani.

S-a dovedit că libertatea nu începe cu vorbe mari.
Începe în clipa în care pleci, în sfârșit — fără să te mai întorci.