Soacra a insistat pe un buget separat — iar apoi a venit la noi să sărbătorească Crăciunul cu toată familia.

Margaret privea foaia tipărită de parcă ar fi ținut în mâini o citație oficială de la tribunal. Degetele ei, împodobite cu inele masive din aur, tremurau ușor. Pe hârtie era un tabel ordonat: curcan, legume, condimente, electricitate pentru cuptor. Jos de tot — suma totală și datele cardului bancar.

— Ce este această batjocură? — vocea i-a tremurat, de data aceasta fără siguranța obișnuită.

Emma stătea în pragul bucătăriei cu o tavă în mâini. Aburul de la carnea friptă se ridica apetisant, dar ea nu a făcut niciun pas înainte.

*

— Dumneavoastră ați spus, Margaret, că fiecare trebuie să plătească pentru sine. Eu doar respect regulile pe care le-ați impus. De îndată ce veți transfera banii, voi servi cina.

În sufragerie, în jurul mesei mari de sărbătoare, stătea familia soacrei — opt persoane venite din regiunea vecină pentru a petrece Crăciunul „ca în familie”. Unchiul Paul se uita fix la farfuria goală. Mătușa Helen a tușit stânjenită și a început să-și aranjeze șervețelul. Vărul Lucas a pus imediat mâna pe telefon, prefăcându-se că scrie ceva urgent, doar ca să evite privirile celorlalți.

— Dar este sărbătoare! — s-a revoltat Margaret, de parcă acel cuvânt ar fi trebuit să anuleze totul.

— Pentru mine, ultimele șase luni nu au fost o sărbătoare, — a răspuns calm Emma, fără să-și ridice vocea.

Totul a început în iunie. Emma a luat un credit și i-a cumpărat soțului ei un scanner profesional de diagnostic pentru automobile. Echipamentul vechi funcționa prost, se bloca des, clienții se enervau și plecau la concurență. Daniel se întorcea acasă mult după miezul nopții — epuizat, cu cearcăne adânci și miros de ulei și benzină impregnat în haine. Emma voia să-l ajute. Să-l susțină. Să-i facă o surpriză de aniversarea căsătoriei lor.

*

Când Daniel a deschis cutia, a rămas nemișcat o clipă, ca și cum nu și-ar fi crezut ochilor, apoi a îmbrățișat-o atât de strâns încât i s-a tăiat respirația.

— Ai înnebunit? — a șoptit el.

Dar în ochii lui era limpede — era fericit. Cu adevărat fericit.

În aceeași seară a sunat cineva la ușă. Margaret. Fără să anunțe, ca de obicei. A intrat cu pas sigur, a aruncat o privire evaluatoare asupra apartamentului și a observat imediat cutia. A întrebat cât a costat. Emma a răspuns sincer, fără ocolișuri.

Reacția a fost explozivă.

— Îl bagi pe fiul meu într-o groapă de datorii! Ești complet iresponsabilă cu banii! — vocea ei a răsunat în cameră.

Daniel a încercat să spună ceva, să explice, să intervină, dar mama lui l-a întrerupt cu un ton atât de dur și autoritar, încât a tăcut imediat.

*

— Din moment ce nu știi să gestionezi cheltuielile, veți avea bugete separate. Complet separate. Ca să nu-l tragi și pe el la fund.

Emma aștepta. Aștepta ca el să o apere. Să spună măcar un cuvânt. Să arate că sunt o familie. Dar Daniel doar și-a ferit privirea, de parcă podeaua devenise brusc mai interesantă decât orice altceva.

A doua zi au împărțit totul pe jumătate. Chiria — egal. Facturile — la fel. Mâncarea — fiecare își cumpăra pentru sine. Daniel enumera condițiile pe un ton sec, aproape birocratic, fără să o privească în ochi.

Viața lor s-a transformat într-o contabilitate continuă. Emma marca pachetele de lapte cu litera „E”. Daniel își cumpăra pâine separată. În frigider au apărut două zone clar delimitate. În baie — două seturi de produse, aranjate cu o precizie pedantă. Într-o zi, Emma a cumpărat detergent de vase, iar seara Daniel i-a transferat exact jumătate din sumă — până la ultimul ban — cu un mesaj scurt și impersonal în chatul lor comun.

Aproape că au încetat să mai vorbească. Găteau separat. Mâncau în același apartament, dar trăiau ca în lumi paralele, separate nu de pereți, ci de o tăcere rece, de resentimente acumulate și de cuvinte nespuse.

Și apoi a venit Crăciunul.

Margaret o privea pe Emma, strângând telefonul în mână.

*

— Nu am de gând să transfer nimic, — a spus ea rece.
— Chiar vrei să faci asta acum?

Emma a privit-o în tăcere.

În cameră s-a lăsat o liniște prea densă.

— Nu, — a spus Emma pe un ton egal. — Doar respect regulile. Exact pe cele pe care le-ați impus.

Daniel stătea la masă cu degetele împreunate. Nu se uita nici la mamă, nici la soție. Privirea îi era fixată pe fața de masă, de parcă acolo ar fi putut găsi o ieșire.

— Spune-i că e absurd, — a cerut Margaret. — Spune-i!

El a ridicat încet capul.

— Mamă… am fost de acord.

— De acord cu ce? — a șuierat ea. — Ca nora mea să numere mărunțișul de Crăciun?

— Cu un buget separat, — a spus calm Emma. — V-am avertizat că se aplică la tot. Inclusiv la sărbători.

*

Tăcerea s-a îngroșat. Unchiul Paul și-a tras scaunul stânjenit. Helen a propus încet să comande pizza. Lucas a lăsat telefonul jos și s-a uitat iritat la Margaret.

— Mamă, — a spus în cele din urmă Daniel, cu vocea tremurândă, — Emma are dreptate.

Cuvintele au sunat nesigure, dar au fost rostite.

— O alegi pe ea? — a șuierat Margaret.

— Aleg consecințele propriilor tale cuvinte.

Margaret a pălit. A scos telefonul brusc și a tastat ceva. După un minut, telefonul Emmei a vibrat. Transferul. Suma completă. Până la ultimul ban.

— Sper că ești mulțumită, — a aruncat Margaret.

Emma s-a uitat la ecran, apoi a ridicat privirea.

— Mulțumesc. Voi servi cina imediat.

S-a întors spre bucătărie, apoi s-a oprit.

— Și încă ceva, Margaret. Este ultima oară.

*

— Ultima oară ce? — a întrebat soacra ironic.

Emma s-a întors. În vocea ei nu era furie — doar oboseală și claritate.

— Ultima oară când decideți cum trăim. Și ultima oară când accept să fiu comodă.

Cina de Crăciun a trecut într-o tensiune apăsătoare. Familia a mâncat în tăcere, vorbind despre vreme și drum. Margaret aproape că nu s-a atins de mâncare. Daniel a mai întâlnit de câteva ori privirea Emmei, dar ea nu îl mai căuta.

Târziu în noapte, când oaspeții au plecat și în apartament s-a așternut liniștea, Emma strângea masa. Daniel s-a apropiat și s-a oprit lângă ea.

— Ești supărată? — a întrebat el.

— Nu, — a răspuns ea. — Am înțeles tot.

— Ce anume?

Emma a împăturit cu grijă șervețelele.

— Că nu mai vreau să trăiesc ca o colegă de apartament. Și că nu mai vreau să-mi dovedesc dreptul de a fi soție.

El a tăcut.

— Am depus cererea de divorț acum o lună, Daniel, — a spus ea calm, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. — Așteptam doar să văd dacă vei înțelege singur.

El a ridicat brusc capul.

— Tu… ce?

*

— Sunt obosită, — a spus Emma. — De facturi, de marcaje pe lapte și de tăcere. Eu voiam o familie. Am primit o contabilitate.

Și-a luat jacheta.

— Unde te duci? — a întrebat el, pierdut.

— La o prietenă. Iar mai departe… voi vedea.

Ușa s-a închis încet.

Pentru prima dată după mult timp, apartamentul a devenit cu adevărat gol.