„Soacra mea m-a stropit cu supă fierbinte când i-am spus că mă doare foarte tare burta și că trebuie să merg la spital” — în ziua aceea încă nu știam că avea să fie una dintre cele mai îngrozitoare încercări din viața mea.
Dar chiar în momentul în care durerea și frica au ajuns la limită, s-a întâmplat ceva la care nu m-aș fi așteptat niciodată.

Mă numesc Ioana și, în luna a șaptea de sarcină, știam deja foarte bine care este un disconfort obișnuit și care este o adevărată alarmă. Iar în ziua aceea, cu siguranță, nu era ceva normal.

Încă de dimineață a apărut o durere surdă în zona lombară. La început slabă, aproape imperceptibilă, dar până la prânz s-a intensificat. Seara îmi era deja greu să stau dreaptă. M-am sprijinit de blatul din bucătărie, cu o mână pe chiuvetă și cealaltă pe burtă.

— Nu mă simt bine, am spus încercând să nu intru în panică. — Cred că trebuie să merg la spital.

Soacra mea, Elena, nici măcar nu s-a întors de la aragaz.

*

— Nu mergi nicăieri până nu este gata cina, a răspuns sec. — Nu mai inventa. Voi, tinerele, sunteți toate la fel. Trage puțin și imediat faceți o tragedie.

Un nou val de durere m-a făcut să mă aplec.

— Te rog… am șoptit. — Ceva nu este în regulă… Mi-e frică pentru copil. Vreau doar să fiu consultată.

Elena s-a întors brusc.

— Ai stat toată ziua jos, cât timp eu am gătit, a spus iritată. — Minim ce poți face este să ajuți. Generația voastră dramatizează totul.

Am încercat să fac un pas spre ușă.

— Nu inventez nimic, am spus simțind cum îmi dau lacrimile. — Chiar mi-e frică.

Când am întins mâna spre clanță, soacra m-a apucat brusc de braț, atât de tare încât m-a durut.

— Nu pleci nicăieri, a șuierat ea. — Nu ne faci de rușine la spital din cauza capriciilor tale.

În acel moment durerea a lovit cu și mai multă forță. Mi s-a întunecat privirea, picioarele mi s-au înmuiat.

— Tot o să merg, am spus aproape fără să-mi mai pot controla vocea. — Trebuie.

Apoi totul s-a întâmplat mult prea repede.

Elena a clacat. A apucat oala de pe foc — și supa fierbinte a zburat direct spre mine.

Lichidul arzător mi-a acoperit burta și pieptul. Pentru o clipă nici măcar nu am mai putut respira. Apoi a venit durerea — usturătoare, insuportabilă.

Am țipat. Picioarele mi-au cedat și am căzut pe gresia rece din bucătărie, strângându-mi mâinile pe burtă.

Zăceam pe podea și mă gândeam la un singur lucru:
„Te rog… să fie copilul bine”.

*

Am țipat atât de tare încât mi-am pierdut vocea — și exact în acel țipăt s-a deschis ușa bucătăriei.
Printre lacrimi și durere am văzut chipul soțului meu, Radu.
Și în clipa aceea am înțeles: nu mai putea fi ascuns nimic.

S-a oprit în prag. Privirea i-a alunecat prin bucătărie — oala răsturnată, supa pe jos, stropii de pe podea. Apoi m-a văzut pe mine.

— Ioana… — a șoptit el.

— A făcut o criză de isterie, a spus repede Elena. — Am vrut doar să mă ajute cu cina, iar ea a început…

— Ce s-a întâmplat aici? — vocea lui Radu era joasă. Periculos de calmă.

S-a aplecat lângă mine și mi-a luat mâinile cu grijă.

— Uită-te la mine. Mă auzi?

Am dat din cap.

— Mă doare… am șoptit. — Și burta… Radu, mi-e foarte frică.

A văzut pielea înroșită, mâinile mele tremurânde — apoi s-a ridicat încet.

— Ai stropit-o cu supă fierbinte?

— Nu am vrut! — a izbucnit Elena. — M-a provocat!

— Tu. Ai. Stropit-o. Cu. Supă. Fierbinte. — a spus rar. — Pe soția mea însărcinată.

În bucătărie s-a lăsat o liniște de moarte.

*

Radu a scos telefonul.

— Sun la ambulanță.

— Ai înnebunit?! — a țipat Elena. — Vrei să faci un scandal?

— Nu este un scandal, a răspuns el calm. — Este o limită.

Ambulanța a sosit repede. M-au consultat, m-au acoperit, mi-au pus întrebări. Auzisem cuvintele „arsură” și „observație” și îi strângeam mâna lui Radu.

La spital, medicul a spus cel mai important lucru:

— Copilul este bine.

Am izbucnit în plâns — de ușurare. Radu stătea lângă mine.

— Iartă-mă, a spus încet. — Am închis ochii prea mult timp. Nu voi mai permite niciodată asta.

Două zile mai târziu ne-am întors acasă.
Dar nu la ea.

Radu ne-a făcut bagajele în tăcere. Mai târziu a depus plângere — calm, fără ezitare.

Iar pentru prima dată după mult timp nu am mai simțit frică,
ci siguranță.

Uneori, dragostea nu sunt cuvintele.
Uneori, este cel care se pune între tine și cel care ți-a făcut rău.