— Pleacă de aici, cerșetoareo! — striga în urma mea soacra bogată.
Nici nu bănuia că tatăl meu, milionar, îl lipsise deja pe fiul ei de moștenire…

 

Clara nu s-a considerat niciodată săracă — cel puțin nu în sensul umilitor pe care familia soțului ei îl dădea acestui cuvânt. Nu avea un dressing separat plin de pantofi Manolo Blahnik și nu își petrecea vacanțele de iarnă sorbind cocktailuri pe plajele orbitor de albe ale Maldivelor, așa cum făcea Sofia, sora lui Luca. În schimb, avea ceva ce i se părea mult mai important decât banii — iubirea. Sau, cel puțin, sentimentul pe care îl confunda cu iubirea.

Povestea Clarei și a lui Luca a început în ultimul an de facultate, ca desprinsă dintr-un roman. El — favoritul generației, înalt, carismatic, moștenitor al unei mari companii de construcții. Ea — o tânără calmă și inteligentă, dintr-un orășel mic numit Verdești, venită să cucerească capitala cu o singură valiză și cu inima plină de speranțe.

*

Trecutul ei era limpede și simplu, ca priveliștea de la fereastra casei părintești. Mama murise devreme, iar ea fusese crescută de tatăl ei — Andrei Popescu, profesor de istorie la liceu. Clara își amintea bine casa lor liniștită de la marginea orașului, năpădită de liliac, cărțile vechi cu pagini îngălbenite și discuțiile lungi de seară, la ceai. Tatăl ei o învățase cel mai important lucru: să prețuiască nu posesia, ci esența.

— Toată această strălucire de suprafață e doar praf gol, fiica mea, — îi spunea adesea. — Important este să ai un nucleu puternic în interior.

Clara credea în aceste cuvinte și trăia după ele. Nu îi ceruse niciodată tatălui ei ceva în plus, intrase la universitate pe loc bugetat și, încă din primul an, muncea pentru a nu deveni o povară pentru el.

Când Luca — cel mai râvnit tânăr de la universitate — a început să îi acorde atenție, Clara mult timp nu a putut să creadă. Nu o copleșea cu daruri scumpe, ci îi oferea din plin timpul și grija lui: îi aducea cafea fierbinte la bibliotecă, se plimba cu ea ore întregi pe aleile înzăpezite, îi asculta cu atenție poveștile despre Verdești. În privirea lui vedea sinceritate. El mărturisea că s-a săturat de lumea artificială a luxului și a aparențelor în care crescuse și că simplitatea și onestitatea ei erau pentru el ca o gură de aer proaspăt.

A cerut-o în căsătorie la balul de absolvire, îngenunchind în fața a sute de studenți. Clara, copleșită de fericire, a spus „da”, convinsă că dragostea lor poate depăși orice obstacol. Nu știa încă faptul că obstacolul numit Margareta Ionescu — viitoarea ei soacră — se va dovedi aproape de netrecut.

Întâlnirea cu familia lui Luca a fost pentru Clara un duș rece, care i-a spulberat într-o clipă iluziile romantice. Apartamentul lor din centrul istoric al capitalei semăna cu un muzeu sau cu o galerie privată: draperii grele, mobilier antic, pereți împodobiți cu tablouri autentice ale unor artiști celebri. Totul vorbea despre statut și bogăție, iar Clara, în rochia ei simplă, se simțea ca o ființă dintr-o lume complet diferită, mult mai modestă.

Mama lui Luca, Margareta Ionescu — o femeie înaltă și autoritară, cu un chip care părea să nu fi cunoscut niciodată zâmbetul — a privit-o cu o superioritate rece. Tatăl, Radu Ionescu, director mereu ocupat al unui holding de construcții, i-a aruncat doar o privire scurtă și s-a întors la rapoartele financiare.

— Deci tu ești Clara? — a spus Margareta pe un ton distant. — Luca a pomenit de tine. Ești din… vreun orășel de provincie?

— Din Verdești, — a răspuns Clara calm, dar cu demnitate.

*

— Aha… nu-mi spune nimic. Și cu ce se ocupă părinții tăi?

— Tatăl meu este profesor de istorie, acum pensionar. Mama a murit când eram copil.

Buzele subțiri ale Margaretei s-au strâns. În privirea ei, Clara a citit verdictul fără greș: orfană, provincială, săracă. Din acel moment, această etichetă i s-a lipit definitiv în acea familie.

Primele luni după nuntă, Clara a trăit ca într-un semi-vis, încercând să facă față cerințelor de neînțeles ale noii rude. Ea și Luca s-au mutat într-un apartament „oferit cu generozitate” de părinții lui, lucru care îi dădea Margaretei dreptul deplin de a veni fără să anunțe. Intra ca la ea acasă, trecea degetul într-o mănușă albă peste suprafețe și rostea sentința:

— Clara, draga mea, ce e ordinea asta? Praful e peste tot. Înțeleg că în sălbăticia ta asta e normal, dar aici, în capitală, standardele sunt altele. Angajează personal și nu ne face de râs familia.

Deosebit de umilitoare erau așa-numitele „cadouri”. Sofia, sora lui Luca, îi întindea uneori pungi cu un zâmbet batjocoritor:

— Ia-le. Am purtat asta o singură dată, dar deja nu mai e la modă. Ție îți va fi bun — măcar ai cu ce să ieși în lume.

Într-o zi, Clara nu a mai rezistat.

— Luca, nu mai pot așa, — a spus ea, abia stăpânindu-și lacrimile. — Mama ta a spus azi că mâncarea pe care am gătit-o e bună doar pentru animale. Și a spus-o de față cu menajera.

Luca a oftat greu.

— O cunoști pe mama. Așa e ea. Mai rabdă. Cu timpul se va liniști.

În clipa aceea, ceva s-a rupt încet în interiorul Clarei. S-a uitat la soțul ei și a înțeles brusc: nu o va apăra niciodată. Nici acum. Nici mai târziu.

Și atunci încă nu știa că foarte curând totul se va schimba…

*

Din acea seară, între ei s-a ridicat un zid invizibil. Clara continua să zâmbească la mesele de familie, răspundea politicos, dar pe dinăuntru se răcea treptat. Rămânea tot mai des la serviciu până târziu și își împărtășea tot mai rar gândurile cu Luca. El observa, dar, ca de obicei, prefera să nu intervină.

Margareta Ionescu, simțindu-i vulnerabilitatea, a renunțat la orice reținere.

— Trebuie să-ți cunoști locul, — i-a spus într-o dimineață la micul dejun. — Luca vine dintr-o familie înstărită. Iar tu ești aici… dintr-o coincidență fericită.

— Sunt aici pentru că mă iubea, — a răspuns Clara calm.

— Iubirea e un lux pentru săraci, — a replicat Margareta cu un zâmbet rece.

Câteva zile mai târziu, tatăl Clarei a sunat-o.

— Draga mea, trebuie să vorbim. Față în față.

S-au întâlnit într-o cafenea mică. Andrei a tăcut mult timp, apoi a spus:

— Nu sunt chiar omul care ai crezut că sunt. Cu mulți ani în urmă am vândut o participație într-o companie, apoi am investit… Astăzi am o avere considerabilă. Am ales intenționat să trăiesc modest. Am vrut să crești liberă de puterea banilor.

Clara asculta, uluită.

— Cea mai mare parte a activelor este deja pe numele tău, — a adăugat el. — Dar cu o condiție: să nu trăiești sub dictatul altora.

O lună mai târziu, Luca s-a întors acasă palid.

— Mama crede că ar fi mai bine să locuim separat o vreme… — a murmurat el. — Spune că îmi stai în cale.

*

Margareta nici măcar nu a încercat să-și ascundă triumful.

— Pleacă, — i-a spus Clarei. — Aici nu ești nimeni. Cerșetoareo.

Clara s-a îndreptat.

— Bine. Voi pleca.

Și-a strâns lucrurile într-o singură seară. Luca nu a încercat să o oprească.

Au trecut trei luni.

Margareta stătea în birou când notarul i-a întins documentele. Investitorul principal al holdingului își retrăgea finanțarea. Motivul — schimbarea proprietarului activelor.

Noua deținătoare a unei părți semnificative devenise Clara Popescu.

În aceeași zi, Luca a aflat că fusese lipsit definitiv de moștenire.

Clara stătea lângă fereastra noii sale case — luminoasă, liniștită, cumpărată nu pentru prestigiu, ci pentru libertate. Telefonul a vibrat. Pe ecran a apărut un nume: Margareta Ionescu.

Clara nu a răspuns.

Nu mai era o „provincială săracă”.
Era o femeie care se alesese pe sine — și câștigase.