— Nu ți-am dat niciodată permisiunea să duci bijuteriile mele din aur la casa de amanet ca să te poți revanșa la pariuri, Andrei! Era un cadou de la bunica mea…

— Nu ai văzut cerceii mei cu rubine? Cei vechi, de la bunica? — vocea Elenei a sunat înfricoșător de calm, tăind tăcerea grea din dormitor. Stătea cu spatele la soțul ei, nemișcată în fața comodei deschise, ca în fața unei relicve care tocmai fusese profanată.

*

Andrei, întins pe pat cu telefonul în mână, tresări, dar nu-și ridică privirea de pe ecran. Degetul mare derula nervos știrile, deși sensul titlurilor nu ajungea deloc la el. În cameră plutea mirosul de fixativ și de parfumuri dense, ușor dulci — Elena le folosea doar la ocazii speciale. Iar astăzi era una dintre ele: petrecerea de Anul Nou a unei mari companii de logistică, unde lucra ca contabil-șef.

— Nu, — mormăi el, încercând să-și facă vocea indiferentă. — De unde să știu eu unde sunt bijuteriile tale? Le muți mereu dintr-un loc în altul și apoi te neliniștești. Uită-te în baie, pe mașina de spălat. Sau în buzunarul paltonului — data trecută ai lăsat acolo un inel.

Elena se întoarse încet. Purta o rochie de seară sobră, într-un albastru profund, care în acel moment semăna cu o armură de protecție. Nu făcu niciun pas spre baie. Privirea ei era fixată pe ceafa soțului — observase tensiunea gâtului lui și nemișcarea nefirească a piciorului pe care, de obicei, îl mișca mecanic.

— Nu las niciodată bijuteriile de familie pe mașina de spălat, Andrei. Știi foarte bine asta.

Luă de pe noptieră o casetă grea din lemn, căptușită pe interior cu catifea ternă, îmbătrânită de timp. Închise încuietoarea, arătând golul. Sunetul fu sec și tăios, ca o împușcătură. În compartimentele unde ani la rând se aflaseră cercei masivi cu pietre mari, inele de aur și un lanț greu cu împletitură complexă, acum nu mai era nimic. Tot ce era de valoare dispăruse. Rămăseseră doar bijuterii ieftine și o pereche de cercei din argint cumpărați cândva la reduceri.

— E goală, — spuse ea calm, apropiindu-se. — Andrei, lasă telefonul. În casetă nu mai sunt bijuterii.

*

Soțul se așeză în cele din urmă. Își trecu palmele peste față, mimând oboseala și iritarea față de ceea ce i se păreau griji mărunte. Privirea îi fugea, evitând să se întâlnească cu ochii ei reci și atenți.

— Și ce vrei să auzi de la mine? — izbucni el, ridicându-se și începând să se plimbe nervos prin cameră. — Poate că ne-au jefuit? Nu ți-a trecut prin cap? Înainte de sărbători se întâmplă des. Au intrat, au luat și au plecat. Iar tu te uiți la mine de parcă aș fi dușmanul tău.

— Jefuiți? — Elena ridică ușor o sprânceană, dar chipul rămase impasibil. — Hai să verificăm. Ușa de la intrare e intactă — am observat când am venit. Nu sunt urme de efracție. Ferestrele sunt închise, etajul opt. Dar mai e un detaliu.

Făcu un pas spre el, obligându-l pe Andrei să se retragă până la fereastră.

— În hol, în dulăpior, este un plic cu bani pentru curățenie. La vedere. În bucătărie se află espressorul tău scump. În sufragerie — laptopul și tableta. Dar „hoții” au ignorat toate acestea, au mers direct în dormitor, au deschis sertarul de jos al comodei, au luat aurul și au pus caseta la loc, închizând-o chiar. Niște infractori foarte atenți și selectivi, nu ți se pare?

Andrei simți cum un fior rece îi alunecă pe spate. Cămașa i se lipi de corp, respirația deveni grea, iar camera păru brusc mică și sufocantă.

— De unde să știu eu cum gândesc ei?! — strigă el, încercând să-și acopere frica prin agresivitate. — Poate voiau doar aurul! Sună la poliție, dacă vrei! Eu n-am nimic de ascuns!

Elena se apropie foarte mult de el.

*

— Ești sigur că vrei să chemi poliția? — întrebă ea încet. — Chiar acum? Vor veni, vor lua amprente de pe casetă…

Făcu o pauză.
Lungă.

— Și ale cui urme le vor găsi înăuntru, Andrei?..

Nu răspunse. Pentru prima dată de la începutul discuției, Andrei tăcu cu adevărat — fără iritare, fără scuze. Privea pe fereastră, ca și cum ar fi sperat să găsească o ieșire dincolo de sticlă.

— Aveam nevoie de bani, — spuse în cele din urmă, cu voce stinsă. — Intenționam să returnez totul. Să mă revanșez și să dau înapoi.

— Aproape? — întrebă calm Elena.

El își strânse buzele.

— N-am vrut să te implic… N-ai fi înțeles.

— N-aș fi înțeles furtul? — vocea ei deveni glacială. — Sau dependența?

Tresări.

— Am găsit chitanța de la casa de amanet, — continuă ea. — În jacheta ta. Te ascunzi prost.

Andrei păli.

— Cât ai primit? — întrebă ea.

— Puțin… — șopti el.

Elena încuviință din cap. În acel moment, totul se așeză definitiv în interiorul ei — fără țipete, fără isterie. Doar claritate.

*

Scoase un dosar din dulap și îl puse pe masă.

— Aici este cererea de divorț. Și suma pe care trebuie să o returnezi. Integral.

— Nu poți să închei totul așa… — vocea lui se frânse. — Pentru o singură greșeală?

— Nu a fost o greșeală, — răspunse ea. — A fost alegerea ta. Iar acum este a mea.

Afară, ninsoarea cădea încet. În cameră domnea o liniște — nu goală, ci definitivă.

Elena își luă geanta, îmbrăcă paltonul și, fără să se întoarcă, spuse:

— Mă duc la petrecerea firmei. Iar tu hotărăște cum vei returna ce ai luat.
Și să nu mai numești niciodată asta „doar niște lucruri”.

Ușa se închise încet.
Iar Andrei rămase singur — cu o casetă goală, cu datorii și cu înțelegerea faptului că ceea ce pierduse cel mai prețios dispăruse cu mult înainte de casa de amanet.