„Ți-ai scos fiica în ger fără haine groase?”

Elena a încremenit în pragul camerei copilului, privind fix pătuțul gol.
Pătura era aruncată, iepurașul de pluș zăcea pe podea, iar fereastra era larg deschisă, lăsând să pătrundă aerul înghețat al lunii ianuarie. Frigul a lovit-o în față atât de brusc, încât i s-a tăiat respirația.

Inima i-a căzut parcă în gol.

*

— Ana?.. — a strigat ea, știind deja că nu va primi niciun răspuns.

Ceasul de pe perete arăta opt și jumătate seara. Elena se întorsese de la serviciu mai devreme decât de obicei — la birou se oprise încălzirea. Se aștepta să-și găsească fiica deja adormită, iar soțul — ca de obicei — întins pe canapea, cu televizorul pornit.
În schimb, apartamentul era plin de liniște și frig.

Telefonul a sunat chiar în clipa în care forma numărul soțului ei.
Pe ecran a apărut numele „Radu”.

— Unde ești? — a izbucnit ea fără salut. — Unde este Ana? De ce e atât de frig în casă?

— Nu ridica vocea, — a răspuns el iritat. — Suntem la mama. Totul e în regulă.

— La ce mamă? De ce sunteți la mama ta la nouă seara? Ana mâine merge la grădiniță!

— Elena, nu începe. Mama a vrut să-și vadă nepoata. Am trecut doar puțin, plecăm chiar acum.

Degetele Elenei au amorțit.

Soacra locuia la celălalt capăt al orașului, într-un bloc vechi, lângă zona industrială. Drumul până acolo dura cel puțin patruzeci de minute, fără trafic.

— Ați mers acolo pe minus douăzeci de grade? — vocea Elenei a tremurat. — Radu, Ana abia acum o săptămână a avut febră. Medicul a spus clar…

*

— Medicul, medicul, — a întrerupt-o el. — Tu numai de medici asculți.
Mama spune că un copil are nevoie de aer proaspăt, nu să stea închis în casă. Trebuie călit, nu înfofolit.

Apelul s-a întrerupt.

Elena s-a așezat pe marginea patului. Afară, vântul urla, izbind zăpada de geamuri. Pe vremea asta, ea însăși aproape fugise de la metrou, înfofolită în geacă.
Iar fiica ei de cinci ani traversa acum tot orașul — pentru că așa decisese soacra.

S-au întors abia după o oră și jumătate.

Ușa de la intrare s-a trântit, s-au auzit pași pe hol. Elena a ieșit din bucătărie — și a încremenit.

Ana stătea în hol, palidă, cu buzele vineții. Pe cap avea o căciuliță subțire, elegantă, „de frumusețe”. Geaca era descheiată, fără fular. În picioare — ghete de toamnă, cu talpă subțire.

— Mamă… — a șoptit fetița și a început să tremure.

Elena și-a luat imediat fiica în brațe.
Obrajii erau înghețați. Palmuțele — reci ca gheața.

— Radu, — vocea ei nu mai era ridicată. — Unde este haina ei groasă? Unde sunt mănușile? Unde e căciula de iarnă?!

Radu nu o privea.

— Mama a spus că o îmbraci prea gros, — a mormăit el. — Că frigul e sănătos. E călire. Toți fac așa.

Elena a strâns-o încet pe Ana la piept.
În acel moment, ceva s-a rupt definitiv în ea — fără zgomot, fără explozie.

Și-a ridicat privirea spre soț.

Și a înțeles brusc:
astăzi nu a ales mama copilului său.
A ales-o pe mama lui.

*

Elena a scos valiza înainte ca Radu să-și dea seama că discuția se încheiase.

Mai întâi a dus-o pe Ana în baie, în tăcere. A umplut cada cu apă călduță — nu fierbinte, așa cum recomandase pediatrul. Fetița suspina, lipită de ea, iar Elena simțea cum mâinile mici se încălzesc treptat.

— E bine, puiule, — îi șoptea. — Mama e aici.

Când Ana a adormit, învelită în două pături, Elena a închis încet ușa camerei copilului și a mers în bucătărie.

Radu stătea la masă, cu ochii în telefon.

— Îți dai seama ce s-ar fi putut întâmpla? — a întrebat ea calm.

— Elena, ajunge, — a oftat el obosit. — Exagerezi. Nu s-a întâmplat nimic.

Elena l-a privit îndelung.

— Tocmai ai spus „nimic”?

— Am spus că totul s-a terminat bine, — a răspuns iritat. — Mama mea a crescut trei copii — și nimic.

— Exact, — a spus Elena încet. — Mama.
Nu tu.

S-a apropiat de dulap, a scos valiza și a pus-o lângă perete.

— Ce faci? — a întrebat Radu, neliniștit.

— Îți dau ocazia să fii un fiu bun, — a răspuns ea calm. — Din moment ce azi nu ai fost nici soț, nici tată.

— Mă dai afară? Pentru o singură vizită?

Elena s-a întors spre el.

— Nu pentru vizită.

*

Pentru alegere.

Îi punea lucrurile în valiză rapid, fără grabă. Radu vorbea despre familie, despre „trebuie să discutăm”, despre „exagerezi”, dar cuvintele nu mai aveau greutate.

— Cât timp locuiești aici, — a spus Elena, închizând fermoarul valizei, — ești fie tatăl fiicei mele, fie fiul mamei tale. A treia variantă nu există.

— Și dacă nu plec? — a întrebat el încet.

Elena a privit spre camera Anei.

— Atunci plec eu. Cu Ana. Chiar acum.

A tăcut.

Douăzeci de minute mai târziu, Radu stătea în hol cu valiza. Își îmbrăca haina încet, ca și cum ar fi sperat că ea îl va opri. Dar Elena rămânea calmă.

— Sună-mă când vei decide cine ești, — a spus ea. — Fiu… sau tată.

Ușa s-a închis.

Elena s-a sprijinit de perete și a inspirat adânc. În apartament era liniște.
Cald. Cu adevărat cald.

A intrat în camera Anei, s-a așezat lângă pat și i-a mângâiat părul. Fetița dormea liniștită.

Elena a zâmbit.

În seara aceea a făcut singura alegere posibilă.
Și nu va mai permite niciodată nimănui să o facă în locul ei.