Soțul meu m-a umilit în fața tuturor la o cină somptuoasă.
Dar în loc de lacrimi… am zâmbit**

Paharul din mâna lui Oliver a strălucit prădător în lumina candelabrului de cristal. Cina pe care o organizase pentru „cei mai apropiați” era în plină desfășurare.

Un apartament luxos chiar în centrul orașului, o masă aranjată ca pentru o recepție diplomatică, mâncăruri rafinate al căror parfum abia răzbătea prin mirosul rece al succesului.

*

— …așadar, doamnelor și domnilor — a continuat el — să ridicăm un toast pentru Weronika a mea, — vocea lui catifelată și autoritară a acoperit masa, făcându-i pe invitați — Victor și Clara — să se încordeze involuntar. — Pentru, ca să spun așa, numeroasele ei talente.

A făcut o pauză calculată, savurând controlul asupra momentului.
Victor, prietenul lui vechi și partenerul de afaceri, a lăsat încet furculița jos. Clara, cândva cea mai bună prietenă a Weronikăi, s-a strâns aproape imperceptibil.

— De curând a decis că este fotograf. Vă imaginați? Soția mea. Și-a cumpărat această… jucărie pe banii mei.

Oliver i-a măsurat pe invitați cu o privire leneșă; în ochii lui se citea un dispreț evident, îndreptat direct spre Weronika.

— Mi-a arătat „lucrările” ei. Niște flori neclare, pisicuți… O profunzime incredibilă, nu-i așa?

A zâmbit batjocoritor și a luat o înghițitură de vin.

— I-am spus: dragă, locul tău este aici, acasă. Să creezi o atmosferă pentru un bărbat care chiar muncește. Nu să-i cheltui banii pe un asemenea… hobby.

Cuvântul „hobby” a sunat ca o insultă.
Clara și-a coborât privirea. Victor îl privea pe Oliver cu o atenție ciudată.

— Dar are caracter, — a continuat Oliver. — Se consideră un geniu neînțeles. Crede că asta e menirea ei.

*

S-a aplecat peste masă.

— Spune-mi, Weronika. Mai crezi că vei ajunge cineva?
Sau ai înțeles în sfârșit că destinul tău este să fii un accesoriu frumos al succesului unui bărbat?

Aerul s-a îngroșat.
Nu era o simplă umilire — era o sentință.

Atunci Weronika și-a ridicat privirea.

Fără lacrimi. Fără tremur.
Cu un zâmbet liniștit, aproape delicat.

Nu a spus niciun cuvânt.

M-a umilit în fața tuturor la acea cină.
Iar eu am zâmbit.

Apoi, încet, cu un gest precis, s-a aplecat sub masă și a scos o cutie mică, perfect neagră, legată cu o panglică mată.

Și i-a întins-o soțului ei.

Oliver a încruntat sprâncenele.
Se aștepta la orice — o criză, lacrimi, o plecare tăcută.
Dar nu la asta.

*

— Ce e asta? — a întrebat el, iar în voce i s-a strecurat pentru prima dată nesiguranța.

— Un cadou. Pentru tine, — a răspuns calm Weronika.

A rotit cutia în mâini, ca și cum i-ar fi cântărit greutatea.

— Ai decis să faci teatru?

Weronika a dat doar ușor din cap.

A smucit panglica.

Capacul a început să se ridice…

Ceea ce se afla în cutia neagră i-a distrus lumea**

Oliver nu a înțeles imediat ce vede.

Înăuntru nu erau nici bijuterii, nici ceasuri scumpe, nici simboluri ale statutului.

Erau documente.
Aranjate cu grijă. Cu ștampile.
Deasupra — un stick USB cu carcasă mată.

— Ce sunt prostiile astea? — a mormăit el, răsfoind paginile.

A citit prima linie.
Apoi a doua.

Culoarea i-a dispărut treptat din față.

— E… o greșeală, — a șoptit.

— Nu, — a spus Weronika încet. — Totul a fost verificat.

*

Victor a luat cu grijă unul dintre documente.

— Oliver… — a ridicat privirea. — Este un contract de investiții.

Weronika vorbea calm:

— Timp de trei ani am lucrat cu un fond european. Arhitectură, orașe, oameni.
Fără zgomot. Fără nume.

Oliver a râs nervos.

— Vrei să spui că „pisicuții” tăi…

— Au fost vânduți, — l-a întrerupt ea. — Am economisit bani.
Și i-am investit în proiectul tău. Prin intermediari.

L-a privit direct în ochi.

— Ai acceptat investiția fără să știi cine se află în spatele banilor.

S-a lăsat o liniște asurzitoare.

— Pachetul de control… — a șoptit el.

— Nu este al tău, — a răspuns Weronika.

S-a lăsat încet pe scaun.

— Mă vei distruge…

*

— Nu, — a clătinat din cap. — Pur și simplu voi înceta să te mai salvez.

— Dar stickul? — a întrebat el răgușit.

— Lucrările mele.
Și invitația la o expoziție personală la Berlin. Peste o lună.

Weronika s-a ridicat.

— Am depus cererea de divorț.
Apartamentul rămâne al tău.
Mâine îmi voi lua atelierul și aparatul foto.

A ezitat o clipă.

— Nu va fi un copil. Dar nu e pierderea ta. E durerea mea.

Oliver o privea de jos — pentru prima dată după mulți ani.

— Ai fi putut să-mi spui…

— Am spus, — a răspuns ea încet. — Tu nu ascultai.

A plecat.

Ușa s-a închis încet.

Iar în apartamentul plin de parfumuri scumpe și de succes gol,
pentru prima dată s-a făcut cu adevărat gol.