— Vă mulțumim pentru anii de muncă.
Aceste cuvinte au sunat ca o sentință.

Ana Popescu nu a înțeles imediat sensul lor. Ca și cum procesul se încheiase deja, decizia fusese luată fără ea, iar acum nu făceau decât să i-o citească — calm, oficial, fără emoții.

Treizeci și cinci de ani de viață s-au comprimat într-un singur cuvânt: „mulțumim”.
Fără explicații. Fără drept la apărare. Fără posibilitatea de a schimba ceva.

Stătea în biroul directorului și privea ușa ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată. Deși, aproape în fiecare zi lucrătoare timp de decenii, intrase aici cu rapoarte, cifre și decizii de care depindea supraviețuirea companiei.

*

Filip Ionescu stătea în fața ei și evita cu încăpățânare să-i ridice privirea. Mută hârtii, aliniază teancuri de documente — făcea orice pentru a nu întâlni ochii femeii care cunoștea firma mai bine decât el însuși.

— Ana… înțelegeți, — a început el grăbit. — Trecem printr-o perioadă dificilă. Economia este instabilă, e criză. Suntem nevoiți să facem optimizări, să reducem personalul.
A făcut o pauză și a adăugat cu același ton administrativ:
— Desigur, vă suntem profund recunoscători pentru toți anii de muncă.

Ana a simțit cum un frig îi urcă în interior.

— Filip, — a spus ea calm. — Sunt contabilul-șef. Fără contabilitate, compania pur și simplu nu poate funcționa.

— Vom găsi o soluție, — a ridicat el din umeri. — Vom angaja pe altcineva. Poate chiar două persoane în loc de una, ca să fie mai puțin de lucru.

Ana a încuviințat din cap.
În acel moment, înțelesese deja totul.
Nu o discutau. O eliminau pur și simplu.

A ieșit din birou fără să trântească ușa. Și-a strâns lucrurile de pe birou cu grijă, aproape metodic — așa cum făcuse mereu totul în viață. Colegii o priveau cu compasiune, dar nimeni nu îndrăznea să spună ceva. Elena de la resurse umane s-a apropiat și a îmbrățișat-o în tăcere. Ion din depozit i-a făcut cu mâna din coridor, ca un rămas-bun definitiv.

O săptămână mai târziu a sunat Maria, fosta ei adjunctă.

— Ana, nu o să-ți vină să crezi… — vocea ei era tensionată. — În locul tău au luat-o pe fiica directorului. Eliza. Ți-o amintești? Cea care a studiat economia.

*

— Și ce dacă, — Ana a încercat să vorbească calm, dar vocea i-a tremurat.

— Nimic… doar că ieri m-a întrebat cum se face un transfer bancar.
Maria a făcut o pauză.
— Ana, are douăzeci și patru de ani și nu știe să completeze un ordin de plată.

Ana a închis telefonul fără să spună nimic.
S-a așezat pe canapea.
Și a izbucnit în plâns.

Nu din cauza concedierii.
Ci din cauza minciunii.

Nu fusese nicio optimizare. Trebuia doar eliberat locul pentru fiica directorului.
Iar ea — Ana, care muncise treizeci și cinci de ani fără pauză, ținuse compania pe linia de plutire, știa fiecare raport și fiecare cifră — fusese ștearsă ca o linie inutilă.

Lunile următoare au trecut ca prin ceață.

Fiul ei suna o dată pe săptămână din Cluj, întrebând ce mai face. Ana răspundea voioasă: totul e bine, îmi caut de lucru. Nu voia să-l îngrijoreze — avea viața lui, familia lui, grijile lui.

A trimis zeci de CV-uri. Răspunsurile erau mereu aceleași: vârsta nu se potrivește, experiența este depășită, căutăm specialiști mai tineri.

De parcă treizeci și cinci de ani de experiență ca contabil-șef ar fi fost un defect, nu un avantaj.

Într-o zi, Maria a sunat din nou.

— Ana, pot să vin pe la tine? Vreau să-ți arăt ceva.

*

O oră mai târziu era deja acolo — agitată, ciufulită. A scos un stick USB din geantă.

— Uită-te ce se întâmplă acolo. Eliza face niște lucruri… Documentele sunt completate la întâmplare. Am copiat totul, pentru orice eventualitate. Poate va trebui refăcut totul, dacă conducerea va pune întrebări. Tu ai fost șefa — spune-mi, e normal așa ceva?

Ana a luat stick-ul și a promis că va verifica.

După ce Maria a plecat, a pornit calculatorul și a deschis fișierele. La început — doar ca să-și ajute prietena.

Și a văzut.

Transferuri ciudate către firme necunoscute. Sume umflate pentru livrări pe care nimeni nu le văzuse vreodată. Facturi fictive. Scheme care se repetau.

Ana a continuat să răsfoiască documentele.
Cu fiecare pagină, în interiorul ei creștea o senzație grea, neliniștitoare.

Nu mai erau greșeli.
Era ceva mult mai grav.

A închis ultimul fișier și a rămas mult timp privind ecranul întunecat, simțind cum un fior rece îi urcă încet pe șira spinării…

*

Ana a stat mult timp în fața calculatorului, fără să se miște.
Fișierele de pe stick erau aranjate în foldere — ordonat, aproape pedant. Prea ordonat pentru cineva care, chipurile, „nu înțelege nimic”. Deschidea documentele unul câte unul, verifica datele, sumele, destinațiile plăților. Cifrele nu țipau — ele mărturiseau calm.

După o oră nu mai avea nicio îndoială.
Era o schemă.

A oprit calculatorul și s-a dus în bucătărie. A făcut ceai, dar nici nu s-a atins de cană. Un singur gând îi tot revenea: dacă ar fi lucrat încă acolo, asta nu s-ar fi întâmplat. Sau s-ar fi întâmplat, dar nu atât de sfidător.

Telefonul a vibrat. Mesaj de la Maria:
„Ei? Mă panichez degeaba?”

Ana nu a răspuns imediat. Apoi a scris scurt:
„Nu te panichezi. E grav.”

A doua zi s-au întâlnit într-o cafenea mică, lângă birou — aceeași unde obișnuiau să ia prânzul cu toată contabilitatea. Maria învârtea nervos lingurița.

— Știam că ceva nu e în regulă, — a șoptit ea. — Dar nu credeam că e chiar așa.

*

— Scot bani din firmă, — a spus Ana calm. — Prin firme-paravan. Sistematic. De luni întregi.

— Și… ce facem acum? — Maria a ridicat privirea spre ea. — Tu nu mai lucrezi acolo.

Ana a tăcut.
Altădată ar fi spus: „Nu e treaba mea”.
Dar acum — nu putea.

— Acum chiar este treaba mea, — a răspuns ea.

A început să acționeze fără grabă. Așa cum știa dintotdeauna. A întocmit o cronologie. A verificat conturile. A scos la lumină contracte vechi, pe care le știa aproape pe de rost. Printr-un auditor cunoscut, a aflat discret ce documente ar putea interesa inspectorii.

După o lună, avea totul.

Între timp, în companie a izbucnit haosul. Eliza se încurca în rapoarte, termenele erau depășite, fiscul a trimis prima solicitare. Filip Ionescu era nervos, își descărca frustrările pe subordonați, rămânea tot mai des la birou până târziu.

Într-o zi, Ana a primit un apel de la un număr necunoscut.

— Ana Popescu? — vocea era oficială. — Vă contactăm de la inspecția financiară. Ni s-a recomandat să luăm legătura cu dumneavoastră în calitate de fost contabil-șef al companiei „Ionescu Group”. Am dori să vă adresăm câteva întrebări.

Ana a închis ochii.
Știa că acest apel avea să vină.

*

Întâlnirea a durat aproape trei ore. Ana a vorbit clar, fără emoții, a prezentat documentele, a explicat mecanismele. Nu a acuzat pe nimeni direct — doar a arătat cum funcționa totul.

Două săptămâni mai târziu, a avut loc controlul.

Filip Ionescu a încercat să o sune pe Ana. O dată. De două ori. De trei ori. Ea nu a răspuns.

Eliza a fost suspendată temporar.
Filip — chemat la audieri.

Când totul s-a încheiat, Ana mergea pe stradă și și-a dat seama brusc că respiră liber. Pentru prima dată după foarte mult timp.

O lună mai târziu i s-a oferit un loc de muncă — într-o companie mică, dar stabilă. Fără un nume mare. Dar cu respect. La interviu, un director tânăr i-a spus:

— Avem nevoie de cineva care știe ce face. Iar vârsta este experiență, nu un defect.

Ana a zâmbit.

Seara și-a sunat fiul.

— Mamă, ai o altă voce, — i-a spus el. — Ești bine?

— Da, — a răspuns ea. — Acum, da.

Acea „sentință” nu a fost un sfârșit.
A fost punctul din care a început dreptatea ei personală.